Autodistrugerea comunismului

Întemeiat pe idei, comunismul a pierit prin idei. Cărțile de analiză a comunismului datorate lui Milovan Djilas (1911—1995) au jucat un rol crucial în demistificarea acestui sistem în ultimele decenii ale veacului XX. Postulând supremația ideologiei, autocrația leninistă nu putea rezista demascării ipocriziei sale lăuntrice. De la Nouaclasă, publicată la mijlocul anilor ’50, trecând prin Convorbiri cu Stalin și până la volumele memorialistice, fostul aghiotant al lui Tito a devenit unul dintre supremii apostați ai crezului comunist și a sfidat minciuna dominantă pe care se bazau aceste tiranii. Ceea ce a dat un spor de credibilitate lucrărilor lui Djilas a fost tocmai faptul că autorul lor a avut curajul să se desprindă de sistem, să renunțe la enormele privilegii conferite de poziția sa în vârful piramidei și să plătească prin aproape un deceniu de temniță pentru ideile sale antitotalitare.

Născut în 1911, Milovan Djilas a fost martor solitar și întristat al eșecului însângerat al Iugoslaviei titoiste. Fusese printre puținii care susținuseră, cu vigoare și constant, că singura șansă pentru supraviețuirea federației iugoslave ar fi fost o democratizare veritabilă, înlăturarea deci a dictaturii unei oligarhii birocratice obtuze și venale și deschiderea spațiului politic și economic în direcția pluralismului și a pieței libere. Ceea ce s-a petrecut în realitate a fost manipularea pasiunilor etnice de către elitele post- și neocomuniste, exacerbarea direcțiilor centrifuge și recidiva unor resentimente naționale instigate de demagogi pe cât de cinici, pe atât de iresponsabili. Ideile lui Djilas privind natura sistemelor comuniste, dar și contribuțiile sale pe teme precum comunismul național, dezintegrarea sovietismului și rolul revoltei și utopiei la sfârșitul veacului XX sunt indispensabile pentru înțelegerea cauzelor care au făcut posibilă năruirea acestor construcții despotice.

A apărut apoi, datorită inițiativei editurii Knopf din New York (1998), un volum conținând cele mai semnificative eseuri politice ale lui Milovan Djilas. Intitulat Prăbușirea noii clase. O istorie a autodistrugerii comunismului, volumul revelează tensiunile imanente unui sistem ce a pretins să rezolve toate contradicțiile sociale și economice cu care s-a confruntat umanitatea de-a lungul istoriei. Pentru Djilas, ruptura dintre Tito și Stalin a fost debutul marii dezmembrări a blocului sovietic. Odată admisă posibilitatea unor „căi naționale” spre comunism, scrie Djilas, întregul edificiu monolitic se destramă. Cu alte cuvinte, conflictele bazate pe interpretarea dogmelor leniniste, împreună cu cele izvorâte din ambiții personale, au jucat un rol crucial în accelerarea prăbușirii sistemului. Revoluția maghiară din 1956, revolta poloneză din același an, Primăvara de la Praga și mai târziu geneza Solidarității nu pot fi separate de marea schismă inaugurată de rivalitatea sovieto-iugoslavă și divorțul lui Tito mai întâi de Stalin, apoi, relativ timid, de modelul stalinist. Deruta și divizarea elitelor apar astfel drept corolarul necesar al trezirii societății civile și al intensificării activismului democratic.

Djilas nu a fost doar un critic necruțător al hegemonismului imperialist sovietic. El a denunțat fără menajamente aberantul sistem al partidului unic, a stigmatizat abuzurile și duplicitatea noii clase de politruci și nomenclaturiști. Pentru Djilas, utopia leninistă, chiar și în varianta titoistă, nu era decât o mascaradă menită să ascundă substratul real al noului regim: dictatura neîngrădită de vreo lege a unei caste parazitare și depravate. În 1954, în momentul rupturii cu amicii săi din conducerea Iugoslaviei, Djilas declara că toată viața sa își dorise să fie un om liber și un comunist. În anii următori, prigonit și calomniat de cei lângă care luptase ca partizan în Al Doilea Război Mondial, deci de cei pe care îi considerase membrii familiei sale politice, Djilas avea să înțeleagă incompatibilitatea totală dintre condiția de om liber și cea de militant comunist. Divorțul său de comunism a fost cât se poate de radical, în contrast cu un Troțki, pentru care modelul bolșevic a rămas sacrosanct până în clipa morții. Djilas a văzut originile autoritarismului polițist nu în tarele de personalitate ale unui lider, ci chiar în natura proiectului leninist.

Mai mult, oroarea marxistă față de proprietate, exaltarea luptei de clasă și disprețul pentru democrația liberală au fost, în lectura lui Djilas, cauzele originare ale dezastrului comunist. Promițând eliberarea absolută a umanității, leninismul (în fond o variantă extremă a marxismului) a făcut posibile forme de subjugare nemaiîntâlnite în istorie. Tocmai această tentativă perpetuă de îngenunchere a individului, substratul dictaturilor comuniste, a dus la finalul lor lipsit de glorie. Sustrăgându-se mirajului ideologic totalitar, Djilas și-a recâștigat statutul de gânditor independent. Odiseea renașterii sale ca om liber a coincis cu aceea a luptei pentru desacralizarea sistemelor comuniste, premisă decisivă a marelui faliment din 1989.