Interviu RADU PAVEL GHEO: Nostalgia de Vest

Interviu exclusiv Lapunkt între RADU PAVEL GHEO – Cristian Pătrășconiu.

Cum putea Vestul să fie pentru un copil sau pentru un adolescent „paradisul” înainte de 1989?

N-aş zice că era chiar paradisul, adică nu-l vedeam ca pe un paradis, în opoziţie cu infernul comunist. Cînd eşti copil (mai ales atunci), iei lucrurile aşa cum sînt: dincolo, în afara graniţelor, se găseau lucruri bune, dulci, colorate şi frumoase, iar la noi nu. Pentru un copil din acea epocă, de exemplu, pînă şi Republica Populară Chineză avea o aură luminoasă: de-acolo veneau jucării mecanice încîntătoare, cu cheiţă sau fără, radiere colorate şi parfumate (unii le mai ţin minte: verde-crud, portocaliu-aprins, roz-bombon), de-ţi venea să muşti din ele…

Vestul ca imagine a prosperităţii, opus Estului sărac, s-a conturat mai tîrziu, pe măsură ce deveneam conştienţi de lumea contemporană – şi de „lumea capitalului“, cum se zicea pe atunci. Aşa, simplificat, aş zice că într-o primă şi nelămurită evaluare comparativă, România noastră, „acasă“, mi se părea un fel de provincie mărginaşă, un sat prăfuit, izolat de restul lumii, în care totul era mai sărăcăcios, mai prăpădit decît în „străinătate“, oricare va fi fost aceea. Deci înainte de „Vest“ a fost „străinătatea“, fascinanta alteritate – nu neapărat paradisiacă, dar mai interesantă şi mai promiţătoare. Abia mai tîrziu străinătatea asta a căpătat nuanţe, s-a diferenţiat – nu ideologic, cel puţin la început, ci mai degrabă economic… îmi vine să zic consumerist. Preluam şi noi, copiii, comentariile adulţilor, fără să ştim prea bine ce înseamnă ele: în Germania se trăieşte bine, în Iugoslavia oamenii au maşini străine şi tractoare personale, în America te poţi îmbogăţi uşor, fiindcă acolo oameni sînt plătiţi în dolari, nu în lei… Subteran, insidios, toate clişeele astea erau colorate ideologic, modelau o viziune politică asupra lumii, dar pe atunci nu cred că eu sau vreunul dintre prietenii mei o conştientizam.

Ideile, pînă cînd să devină concepte, au parte de mai multe acumulări afective. Îţi aminteşti care sînt primele sau printre primele (cum să le zic?) entităţi / elemente care au schiţat ideea de Vest? Mă gîndesc că, mai întîi în inimă, apoi în minte. Cum era, de fapt, primul tău Occident, primul tău Vest?

Evident că atunci, la început, nici nu putea fi vorba de concepte. Eu am crescut la sat şi acolo, în zariştea cosmică, n-aveam concepte. Aveam C.A.P.

Dar Vestul, Occidentul era o realitate apropiată – inclusiv geografic, fiindcă satul meu era la doi paşi de graniţa cu Iugoslavia liberală a lui Tito, dar şi mental. Din pricina apropierii fizice, era numit generic Dincolo, lumea de Dincolo, iar cînd spuneai asta, nu te refereai în nici un caz la URSS ori Bulgaria. Astea erau Aici, Dincoace, la noi. „Dincolo“ era lumea mai bună şi mai prosperă a Occidentului capitalist – şi nu mă pot stăpîni să nu fac o paralelă cu tradiţionala „lume de Dincolo“ din vechile credinţe autohtone: lumea celor morţi, unde nu-i întristare şi nici suspin şi unde toate sînt mai bune ca în lumea asta. Curat Occident! Doar că Dincolo-ul occidental era atestat empiric: era versiunea mai bună a lumii de aici, în care ne nimeriserăm noi.

Nu-mi aduc aminte cînd şi cum am descoperit sau internalizat ideea de Vest sau Occident. Ori mai degrabă pe cea de Dincolo (am zis că nu aveam concepte, ci nişte rudimente de reprezentări). Sigur e că ea nu avea o geografie concretă. Totul era mai degrabă otova, o lume din petice. Unul era America serialului Dallas şi a filmelor cu cowboy-i, America în care trăia tatăl unui coleg de şcoală, care îi trimitea cînd şi cînd pachete cu haine şi produse cu ambalaje frumos colorate. Mai era Iugoslavia vecină, unde sătenii mergeau să cumpere şi să vîndă lucruri cu permisele de mic trafic şi de unde aduceau tot felul de lucruri bune, care nu aveau cum să existe în România. În fine, mai era Germania, unde ajungeau prieteni de-ai prietenilor mei, timişoreni sau reşiţeni, după ce fugiseră peste graniţă sau emigraseră legal, ca etnici germani. Într-o primă fază, cam la atît se reducea în mintea mea Vestul. Restul Europei Occidentale şi al Americii de Nord nu contau, erau doar nişte nume din manualul de geografie, fiindcă nu aveau nici o conexiune directă cu noi, cei din sat. Căci Vestul era o realitate în măsura în care era validat empiric de ceva: de cei cîţiva cunoscuţi ajunşi în Statele Unite, de şvabii şi pemii emigraţi sau fugiţi peste graniţă şi ajunşi în Germania Federală (cea Democrată nici nu conta), de comerţul mărunt pe care îl făceau localnicii dincolo de graniţă, în Vîrşeţul iugoslav.

gheo 1

Reformulată întrebarea precedentă: cum era, la început, pentru tine, Vestul, Occidentul? Ca un fel de proiecţie mentală sau ca un fel de senzaţie? Imaginai Vestul mai degrabă decît îl simţeai, pipăiai?

Cred că termenul cel mai potrivit ar fi „infuzie“. Occidentul se infuza prin tot felul de canale şi nu doar accidental sau aleatoriu, ci sistematic, permanent. E unul din avantajele locuirii la graniţe: oricît de etanş ar fi închise, graniţele au întotdeauna un anumit grad de permeabilitate. Reamintesc că Banatul a fost o regiune accentuat multietnică şi în anii 1970-1980 încă mai era astfel. Aşadar, pe atunci încă mai trăiau aici mulţi etnici germani – şvabii şi pemii (boemii) –, cam toţi cu rude în RFG, de unde primeau faimoasele pachete cu haine, cosmetice, dulciuri, discuri şi casete cu muzică. Mai erau maghiarii, cu legăturile lor cu rudele şi prietenii din Ungaria comunistă, dar nu atît de închistată ca România. În fine, erau sîrbii din Banat şi, de cealaltă parte a frontierei, etnicii români din Banatul iugoslav. În plus, dreptul de a trece graniţa, de a ieşi din ţară legal, la cumpărături în Iugoslavia – oficial, o dată pe lună –, însemna pentru locuitorii din zona mea un contact direct, concret, cu o lume (totuşi) liberă. Aş mai putea pomeni aici şi televiziunea iugoslavă (TV Beograd 1, TV Beograd 2, Treči Kanal), care – mai ales în anii optzeci – transmiteau filmele momentului în Occident şi îţi dădeau senzaţia de cuplare la acea lume.

Pe toate canalele astea veneau informaţii, obiecte, imagini, poveşti despre lumea de Dincolo, nu chiar atît de intangibilă pe cît era pentru, să zicem, un locuitor al Piteştiului. Uite, cînd eram în liceu şi mergeam în cele cîteva săptămîni de practică agricolă obligatorie (unii poate şi le mai amintesc), am lucrat o dată pe o tarla cu cartofi, parcă, ce se termina la doi paşi de graniţa cu Iugoslavia. Nu pare mare lucru, dar gîndeşte-te numai că vedeam lumea aceea facinantă, ne-România: era acolo, tangibilă, accesibilă.

Pe de o parte această apropiere ne incita grozav, tocmai fiindcă aveam senzaţia că puteam ajunge oricînd acolo. Pe de altă parte tot ea tempera pofta de a risca trecerea frontierei, fuga din ţară – dar asta mai tîrziu, cînd am crescut şi am început să visăm la lumi mai bune decît mizeria românească: la urma urmei, eram acolo, aproape, puteam beneficia, fie şi parţial, dar fără riscuri, de avantajele Occidentului, aşa cum le vedeam cu mintea imatură de atunci. Nu gîndeam politic, nici vorbă. Ne imaginam că trăim într-un aproape-Occident şi elaboram o copie palidă, parţială şi edulcorată a acelei lumi: vestimentaţie, tunsori, muzică, ţigări şi dulciuri, filme… Eram superficiali, sigur, dar eram copii, adolescenţi, nu disidenţi.

Aveai un Vest favorit? O parte a lui care, în ordine afectivă şi (mai apoi) în ordine raţională, se detaşa de restul în ierarhia ta personală?

Da, sigur. Înainte de toate era, cum e şi astăzi, America, adică Statele Unite. America era departe, era strălucitoare, inegalabilă şi cvasi-inaccesibilă. Toate lucrurile bune, frumoase, colorate şi lucioase veneau din America, iar prietenii sau consătenii care ajungeau acolo căpătau un statut de semizei. Am zis că aveam în sat un amic al cărui tată se stabilise mai demult, nu ştiu cum, în Statele Unite. Cînd amicul meu a împlinit şaisprezece ani, tatăl lui l-a chemat acolo, la el. Procedura de emigrare a durat vreo doi ani, dar în acei doi ani puştiul – fiindcă era un puşti – era privit de toată lumea cu un respect şi o admiraţie pe care şi le-ar fi dorit şi Ceauşescu. El, băieţandrul din Ticvani, era deja liber şi urma să plece Dincolo, în America, în inima civilizaţiei.

Apoi cred că venea Germania, ReFeGe-ul sau „Germi“, cum îi spuneau timişorenii, paradisul concret, apropiat, prosper şi accesibil. În Germania puteai ajunge mai uşor, dovadă că o grămadă de prieteni şi cunoscuţi de-ai mei au plecat sau se pregăteau să plece acolo. Şi în Germania era bine, foarte bine, dar nu era America. (Emit judecăţi simpliste pentru că aşa vedeam lucrurile atunci, nu aveam o reprezentare foarte concretă şi elaborată a acelui „bine“, eram doar convinşi că era mult mai bine ca în România.)

În fine, în ierarhia mea personală ar urma Iugoslavia titoistă, ţara comunismului liberal, despre care ştiam destule lucruri legate de traiul cotidian, dar prea puţine despre tensiunile sociale, despre contradicţiile ideologice, despre declinul economic. În general aveam o imagine simplistă, naivă, despre toată acea lume de Dincolo, dar intuiţia esenţială – că e o lume mai bună decît cea de aici – era valabilă. Poate că e valabilă şi astăzi.

De fapt: cum împărţeai tu Vestul înainte de 1989? Era un „hard core” al Occidentului şi erau, pe de altă parte, margini ale lui? Nucleu & centură auxiliară – cum spune un model epistemologic?

Nu m-am gîndit la asta. Poate că da, dar nu într-o structură foarte bine organizată. Cum ziceam şi mai înainte, Occidentul însemna în primul rînd nişte insule cunoscute vag, prin intermediari, adică America, Germania Federală… exista, poate, şi o centură, o periferie, cum zici, chiar dacă nu o vizualizam astfel. Ungaria, de exemplu, era „mai occidentală“ decît România, chiar dacă făcea parte din lagărul comunist – fiindcă asta, desigur, ştiam. Ungaria nu era tocmai Iugoslavia, dar era superioară României (nu ştiam cum, dar ştiam că aşa e). Polonia, Cehoslovacia erau şi ele un fel de Occident de mîna a doua, iar RDG-ul trebuia să fie ceva superior, fiindcă era Germania. Comunistă, dar Germania. Mitul superiorităţii germane supravieţuia în mintea noastră: lucrul nemţesc nu poate fi decît bun, oricît l-ar strica comunismul. Şi mai exista un Occident asimilat centrelor de putere amintite deja, unul despre care ştiam că există, dar nu îl concretizam: Austria, Olanda, Suedia, Franţa, Marea Britanie… Erau şi ele acolo, dar, în cel mai bun caz, nu puteau fi decît cam ca Germania, modelul suprem european. Îmi pare rău că nu fac analize mai complexe, numai că nu vreau să falsific nişte percepţii trecute, aşa cum erau ele: în esenţă simpliste, dar general acceptate. Şi, pare-se, valabile într-o mare măsură şi astăzi.

Simţeai că există „Vest” şi la Est?

Depinde la ce moment biografic mă raportez. Dacă mă gîndesc la copilărie şi adolescenţă, aş zice că nu, nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva. Altfel ar fi stat lucrurile, cred, dacă aş fi crescut mai în estul ţării. Alina, soţia mea, îmi povestea cum urmăreau ei cu sufletul la gură posturile de televiziune ruseşti pe la sfîrşitul anilor 1980. Pe atunci URSS trăia puternic impactul măsurilor de deschidere ale lui Gorbaciov, aşa că, prin comparaţie cu TVR-ul ceauşist, acele posturi TV păreau aproape occidentale – şi chiar erau întru cîtva, adică, oricum, mai aproape de Vest decît România.

Dar aici, la graniţa cu fosta Iugoslavie, Vestul era Vest. La est de noi nu erau decît URSS şi nişte teritorii albe, hic sunt leones ori nici măcar atît: spaţii care nu contau, nu interesau. Existau şi-atît, dar să le asimilezi ideii de „Vest“, aşa cum era ea construită în imaginarul nostru, ar fi fost rizibil.

Cînd, înainte de 1989, a fost cel mai puternic impact – prim impact! – cu Vestul? În realitate, dar şi în lumea ideilor? Pentru tine, vreau să zic…

N-a fost tocmai impact cu Vestul, a fost cu Iugoslavia, care era totuşi o ţară comunistă. Eu n-am ajuns în Occident înainte de revoluţie. Ţin minte că trecuserăm de cele două vămi şi ne-am oprit undeva într-un sat de după graniţă, în dreptul unui magazin oarecare, un soi de băcănie, cum sînt acum cu miile în România: cu vitrină de sticlă şi o firmă luminoasă. Înăuntru mirosea frumos şi se vindeau cafea măcinată, bomboane şi ciocolate în ambalaje colorate, pachete cu gumă de mestecat, pîine albă şi moale, Coca-Cola la sticlă şi la doză şi, sigur, mărfuri obişnuite – făină, zahăr, ulei, mirodenii –, care nu mă interesau, dar erau acolo, „la liber“, fără cartelă, într-un magazin sătesc oarecare! Echivalentul acestuia în România era „cooperativa“, o încăpere vopsită în vernil sau maroniu, cu o tejghea soioasă de lemn şi nişte rafturi mari în spate, pe care stăteau de zeci de ani aceleaşi mărfuri banale şi urît ambalate. Undeva în spate se vedeau şi nişte sape şi furci, foi de tablă, o cutie din scînduri cu cuie. După tejghea era un butoi sau o balercă, nu mai ştiu, cu ulei vărsat, în care gestionarul scufunda un ulcior metalic cu toartă şi umplea sticlele goale de ulei aduse de oameni – conform raţiei lunare. Vestul veritabil l-am văzut abia după 1990, dar nu cred că a mai contat: diferenţa de civilizaţie şi nivel de trai dintre Iugoslavia şi Germania mi se părea infimă, iar cea dintre Iugoslavia şi România, gigantică.

Şi mai ştii ceva? Am fost anul trecut în Belgrad, în Vîrşeţ (Vršac), acum vreo doi ani am trecut şi prin Novi Sad, prin Zrenjanin, şi mi s-a părut că, deşi Serbia contemporană e mai săracă decît România, nivelul de civilizaţie e şi astăzi mai ridicat decît la noi. În ciuda iluziilor noastre, România e în continuare în Estul periferic – în alte condiţii sociale, dar tot Est, tot sărăcăcios, murdar, gregar, dezechilibrat social.

Crezi că, înainte de „loviluţie”, Vestul avea o prezenţă la nivel de detalui mai pronunţată decît are acum? Vreau să specific sensul întrebării mele: mă refer la cum era simţit Vestul, la percepţia lui. Acum, îmi vine să spun, pare ceva firesc, ceva de la sine înţeles, ceva extrem de uşor accesibil; atunci nu era aşa…

Nu era aşa, dar nu era nici prea cunoscut – la nivel de detaliu, cum spui tu. Azi nu e numai ceva firesc, accesibil, ci e şi familiar. Ce ştiam noi, adică românii de rînd, despre Occident? Că se trăieşte bine, că salariile sînt mari, că îţi poţi cumpăra rapid o maşină, aproape orice maşină, că magazinele sînt pline cu de toate, haine, electronice, cosmetice, mîncare, că se găsesc banane şi portocale la liber, pentru toată lumea (şi în tot timpul anului, nu numai în decembrie), că poţi înjura guvernul şi politicienii fără să înfunzi puşcăria, că te poţi îmbrăca cum vrei, te poţi tunde cum vrei, poţi circula liber prin toată lumea, fiindcă ai paşaportul acasă, nu trebuie să faci cerere la Miliţie… Libertate şi belşug. Şi muncă mai multă, mai eficientă, dar asta trecea cumva în planul al doilea, era firesc: altfel de unde belşugul şi libertatea? Dar detaliile nu se vedeau, fiindcă lumea aceea era prea departe, prea inaccesibilă. Şi-apoi cui îi păsa de detalii dacă tuşele groase erau aşa de colorate? În principiu, tot ce era rău aici era bun acolo, tot ce lipsea aici se găsea acolo. Vestul era opusul luminos al lumii noastre. Avea, evident, o componentă ficţională puternică: îl imaginam nu doar în funcţie de ceea ce ştiam (aproximativ), ci şi în funcţie de ceea ce ne-am fi dorit şi ne lipsea aici, în Estul sălbatic.

gum IUG logo 2 desene logo desene animate

OLYMPUS DIGITAL CAMERA


neckerman nostalgia 1 nostalgia 2 pepsi comunism treci kanal

dallas

Vedeai  atunci în (ideea de) Vest şi partea lui sălbatică – un „Vest sălbatic”, un Vest nedrept şamd…

Atunci… nu mai ţin minte. Parcă da. Poate că da. Şomaj, oameni care dorm pe străzi, terorism, injustiţie socială. Dar toate aspectele astea negative ajungeau la noi mediat, prin propaganda de partid, prin jurnalele de ştiri de la TVR şi pagina externă din Scînteia. Nu le respingeam din start, nu le consideram neapărat propagandă mincionoasă – cel puţin eu n-o făceam –, fiindcă erau imagini de impact şi rezonau cu alte imagini, cu frînturi asimilate de-a valma din alte părţi. Citeşti, de exemplu, Fructele mîniei, romanul lui Steinbeck, citeşti criticile Scînteii la adresa capitalismului şi accepţi că da, există pe-acolo şi o latură întunecată, inumană, a Vestului civilizat. Ce să mai zic de autorii sud-americani traduşi în anii comunismului la noi? La mulţi dintre ei găseşti nu doar o critică a capitalismului sălbatic, ci şi un antiamericanism dur.

Trebuie să spun că eu m-am considerat întotdeauna un om de stînga – o stîngă moderată, care nu respinge capitalismul, ci îi potenţează latura socială, comunitară, umanistă. O stîngă necomunistă, fără Marx şi Engels, fără troţkisme, colectivisme şi alte –isme ce anulează individul. În România nu există aşa ceva (dar în România e stupid să vorbim de ideologii politice, cel puţin cînd ne referim la marile noastre partide). OK, am deviat un pic… Ce vreau să spun e că eram mai mult decît dispus să accept că Vestul are şi el păcatele lui, chiar destule – deşi nu chiar atît de multe cum ne informa propaganda de partid, fiindcă, aşa cum suna într-un banc de pe vremuri o întrebare de la Radio Erevan: „Dacă la ei e aşa de rău şi la noi aşa de bine, atunci de ce la ei e aşa de bine şi la noi aşa de rău?“ Aşadar, nu vedeam în Vest raiul pe pămînt, ci o lume mai bună, mult mai bună, în care puteai să trăieşti extraordinar de bine (adică normal şi liber), în care ţi se oferea şansa să reuşeşti  pe cont propriu, fără să te temi la fiecare pas. Nu stăteam şi nimeni nu stătea să despice firul în patru: acolo era bine, aici era rău. Fără nuanţe.

Şi apoi, pentru tine, 1989 a fost „revoluţia” în privinţa apropierii şi a apropRierii Vestului? Sau a fost mai lent?

Sigur că a fost un proces lent. Mai întîi am trăit experienţa Vestului care venea la noi, Vestul produselor de consum, muzică, haine, ţigări, băutură, cărţi, filme – plus libertatea „ca acolo“ – şi abia după aceea pe cea a Vestului văzut la faţa locului. Eu nu voiam neapărat să emigrez, nu am stofă de emigrant. Sînt legat de locurile astea mai mult decît aş fi crezut. E un lucru pe care l-am descoperit în anul în care am stat în America.

M-am bucurat atunci, în 1989, la revoluţie, m-am bucurat cum nu cred că o să mă mai bucur vreodată de un moment istoric. De-acum aveam libertatea şi, odată ce o aveam, Vestul putea veni el la noi. Sau puteam deveni noi înşine Vest – aşa credeam atunci. Şi, ce-i drept, încet-încet, Vestul a venit spre noi. Numai că, lucru ciudat, „Vestul“ aşa cum îl vedeam, acea lume ficţionalizată căreia abia mai apoi i-am descoperit realitatea şi detaliile, a ajuns să ia la noi forma vasului românesc. Pluripartidismul, alegerile libere, libertatea cetăţeanului, economia de tip capitalist, toate au căpătat o formă foarte originală, cum îşi dorea încă din 1990 fostul preşedinte al ţării, domnul Ion Iliescu.

Îmi vine greu să-mi amintesc cum am descoperit Vestul veritabil acum un sfert de secol, după căderea Cortinei de Fier. Ştiu sigur că, la fel ca toţi bănăţenii, am trăit un şoc atunci cînd fosta Iugoslavie, micul nostru Occident accesibil, s-a transformat într-un teritoriu al războaielor parcă interminabile, ininteligibile şi pline de atrocităţi: nu îmi dădeam seama exact cine cu cine luptă şi pentru ce şi nu puteam pricepe cum s-au putut ucide unii pe alţii oameni care trăiau (cum ni se părea nouă) în pace, unitate şi frăţie unii cu alţii. Masacrarea a mii, zeci de mii de oameni în numele unei etnii, a unei religii, a unei patrii locale m-au zguduit. (Romanul pe care l-am publicat în 2016, Disco Titanic, e rezultatul frămîntărilor mele de atunci şi pînă azi, fiindcă tot n-am reuşit să pricep întru totul ce s-a întîmplat cu oamenii de acolo.) Iar apoi parcă nimic n-a mai fost la fel. Cred că atunci am văzut prima dată fragilitatea unei lumi pe care o credeam stabilă fiindcă doream să fie aşa – spre deosebire de Estul comunist, pe care îl credeam stabil, dar speram să nu fie aşa.

disco titanic

disco

Între timp şi mai apoi am vizitat Vestul la el acasă – întîi mai rar, cu vize obţinute greu, uneori umilitor, apoi mai des şi mai nonşalant –, am trăit o vreme acolo, am avut uneori şi senzaţia că aparţin acelei lumi, dar adevărul e că, deşi Cortina de Fier s-a prăbuşit, încă îi mai simt umbra. Cred că o simţim cu toţii. Vestul pe care tindem noi să-l imităm e în continuare unul ficţional, un Vest românesc, croit pe măsura şi potriva noastră. Poate că nici nu se poate altfel.

Deci nu există, citesc printre rînduri în răspunsul tău de mai sus, o apreciere justă a Vestului? Acum, după ce acesta a fost ”consumat”, pipăit, simțit în atît de multe feluri în aceste două decenii și jumătate postcomuniste?

Da, cred că la ora actuală Vestul e perceput mai nuanțat, nici măcar ca Vest, așa, ca odinioară. Mai degrabă ca Europa – Europa cu mai multe viteze, că tot e la modă sintagma asta, ceea ce mi se pare și firesc, de vreme ce descrie o realitate. Nu mai există doar o pătură restrînsă de privilegiați – de toate felurile – care au apucat să vadă bucățele din Occidentul de odinioară… știu eu, poate Münchenul unde ne-a făcut chemare un verișor emigrat, Londra unui tîrg de carte, Roma la o conferință la care ajungi cu o invitație. Milioane de români obișnuiți au ajuns să circule prin Italia, Spania, Anglia, prin țările nordice, să lucreze cînd ici, cînd colo, să compare și să povestească, să disemineze informații și percepții, să facă diferențe: Italia e așa, Danemarca e altfel, în Anglia te descurci într-un fel, în Germania e mai ușor (sau mai greu). Îmi aduc aminte de povestea unui muncitor emigrat din România care povestea la o emisiune TV locală cum a fost el la Barcelona și după aceea, zicea el, „o luai așa, la vale, un pic la stînga, și mergeai cîtva și ajungeai acolo unde lucram eu“. Nu mai țin minte unde, dar țin minte tiparul descrierii: parcă vorbea despre drumul pînă la un verișor din satul vecin. Așadar, da, Vestul e perceput diferențiat, așa cum se văd lucrurile cînd te apropii de ele. Sîntem mai aproape. Nu acolo, nu vestici, dar mai aproape.

Dar, dpdv cultural, simți cumva o accelerare a raportării de Vestul de dinainte de 1989? Sau e, de fapt, mai mult decît atît: sînt modalități de a ne întoarce în trecuturile noastre pentru a înțelege mai bine cine sîntem?

Probabil că da, n-aș putea spune sigur. Oricum, e cert că ne vedem permanent în oglinda reprezentată de ceilalți. Mai și exagerăm, în bine și în rău. Ne scuzăm înapoierea și păcatele culturale prin decalajul provocat de istorie – nu de noi, de istorie. În același timp, ne reevaluăm propria lume prin filtrul civilizațional văzut acolo, în Occident, și valorizat pozitiv. Depinde de perspectivă și de preconcepții: un naționalist feroce va judeca altfel decît un cosmopolit radical raportul dintre noi și Occident de-a lungul istoriei (și, inevitabil, pe cel prezent). Mai mult, probabil că fiecare ar avea un pic de dreptate, din perspectiva lui. Noi nu sîntem cumva anume, ci ne vedem într-un anumit fel, în milioane de feluri. Marea noastră problemă e că nu reușim să cădem de acord în privința a ceea ce sîntem sau am vrea să fim – nici măcar în linii generale. Poate că ne-ar trebui un referendum.

gheo 2

 A propos de privirea în trecut, de aducerea acestuia / acestora (căci sînt mai multe trecuturi, în fapt) în prezent… Ce crezi: către ce anume se privește, dinspre prezent spre trecut, mai mult – către Est sau către Vestul dorit atunci? Către, iau un exemplu care se vede pe afișajul stradal de acum, Gostat sau către cowboyul de la Camel?

Către cowboy, cu siguranță. Nostalgia Gostatului, ca să preiau sinecdoca folosită de tine, e doar o expresie a nemulțumirii față de prezentul care n-a evoluat cum trebuie din trecutul comunist. O expresie, nu o intenție. Există și nostalgici ai comunismului, dar ei sînt nesemnificativi ca număr și ca relevanță socială. Nici nu știu cîți dintre ei sînt nostalgici autentici. Și-apoi tendința de aureolare a trecutului, de înfrumusețare a lui, prin opoziție cu prezentul putred, degradat, e una absolut naturală: cînd e nemulțumit de prezent, individul fie se refugiază în trecut, deformîndu-l și înzestrîndu-l cu niște virtuți exagerate, fie își proiectează visele și idealurile asupra unui viitor potențial luminos.

Fiecare dintre cele două priviri – în urmă sau înainte – spune ceva despre prezent. Îngrijorător, într-o oarecare măsură, ar putea fi faptul că astăzi nu doar românii, ci o mulțime de națiuni par a trăi cu o nostalgie a trecutului „mai bun“, în dauna privirii încărcate de speranță asupra unui viitor mai bun. Nu știu ce-ar putea însemna asta. O tendință conservatoristă, un semn al stagnării speriate, o înclinație spre refacerea unei ordini trecute – nu știu. Dar mi-aș dori să văd că prezentul jalnic stîrnește mai multă îndîrjire pentru schimbarea lui într-un viitor decent, nu tînguieli paseiste, care se combină de obicei cu închiderea față de lumea exterioară și suspiciunea față de schimbare în general.

 Închei cu această întrebare un dialog care, poate, deschide o lungă, necesară și (îmi place să cred asta) inevitabilă discuție cîndva: există, în literatură, Romanul care să prindă duhul – nectarul și noroiul și tandrețea și tristețea – ultimelor două-trei decenii ale comunismului românesc? A fost scris sau încă așteaptă să fie scris?

Așa, cu majusculă, Romanul acela nu există și nici nu cred că o să existe, așa cum nu există Romanul epocii interbelice românești, Romanul cuceririi Americii, Romanul revoluției bolșevice sau Romanul devenirii creștinismului. Uneori criticii mai pun astfel de etichete pe o carte sau alta, iar mai nou departamentele de marketing ale editurilor mai fac și ele ceva asemănător. Dar realitatea – realitatea ficțiunii, uite! – nu e așa. Altfel spus, nu cred în romanele care definesc istoricește, integral și fără rest, o epocă. Nu cred nici măcar că se va scrie vreodată romanul Revoluției Române. Nu așa merg lucrurile în literatură.

Există zeci, sute de romane care, urmărind destinele unor oameni, prind foarte bine în cadrele lor epoci, momente istorice, locuri, tradiții, spirite ale unor vremuri. Romanul comunismului românesc e format din zecile și, de-acum, chiar din sutele de romane care îl prind în cadrele lor. Însă scopul literaturii nu e acela de a face o radiografie cu iz sociologico-istoric asupra comunismului – sau oricărei ideologii ratate. Dacă nici măcar tratatele de istorie nu pot da o perspectivă unică asupra acelei perioade – sau asupra oricărei alteia –, deși scopul științei istoriei tocmai acesta este, de ce să am cere așa ceva literaturii, adică ficțiunii (ca să fiu mai exact), care are altă finalitate?

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *