Apostolul Toma sau despre încredinţarea prin vedere (exerciţiu de meditaţie pascală)  

 

”Atunci i-au răspuns unii dintre cărturari și farisei, zicând: Învățătorule, voim să vedem de la tine un semn.” (Matei, 12.38)

 

”Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede.” (Ioan, 4.48)

 

Conform celor patru Evanghelii nou-testamentare, sunt multe momentele în care Iisus a refuzat să facă minuni la cerere şi la fel de multe cele în care le-a săvârşit discret, ţinând ca oamenii să nu vadă evidenţele sau să nu-l pomenească drept autor al lor. Afară de ultima: în văzul tuturor, s-a lăsat prins, judecat, biciuit, apostrofat, umilit şi, în ultimă instanţă crucificat, fără să arate nimănui vreun semn că ar avea puterea să evite toate acestea. Îi şi răspunde temperamentalului Petru, care era gata să se bată cu sabia pentru salvarea Învăţătorului său: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei, 26.53-54). La fel, nu ridică un deget la îndemnurile obraznice ale celor care contemplaseră patimile, strigându-i să Se salveze. Cu alte cuvinte, spectacolul neputinţei Sale a fost complet şi total vizibil, pentru că trebuia să sufere până la capăt cu adevărat, ca actul mântuirii umane prin jertfa Sa să se săvârşească o dată pentru totdeauna. Şi probabil că încredinţarea tuturor a fost una: ciudatul şi tânărul rabin nazarinean a murit definitiv, ca toţi oamenii, lăsându-şi suspendate toate profeţiile şi toate învăţăturile. Nu făcuse nimic, dar absolut nimic ca să evite acest lucru. Dimpotrivă, Se oferise. Din momentul punerii în mormânt, cu piatra aşezată la gura grotei, aura de împărat, atotştiinţa şi atotputernicia Sa începeau, încet-încet, să capete parfumul unui vis frumos. De aceea minunea Învierii e copleşitoare şi incredibilă, chiar şi pentru ucenici, care, pe lângă mulțimea de minuni, fuseseră martori la alte trei învieri săvârşite de Învăţătorul lor şi la o zguduitoare transfigurare pe Tabor. Aşa se explică stupefacţia femeilor venite să-I ungă trupul pus în mormânt, aşa se explică înfricoşarea apostolilor care L-au văzut intrând prin uşile încuiate şi vorbindu-le, aşa se explică imposibilitatea recunoaşterii Sale şi confuziile din zilele de după momentul Învierii.

Discreţia Fiului nu e doar un simplu exemplu de smerenie. E vorba de mecanismul credinţei şi de iconomia emergenţei Persoanelor Treimii în istorie. Credinţa e o opţiune prea adâncă şi prea totală pentru a se produce în urma unui schimb de semne vizibile. Nu „cumpăraţi” de minuni spectaculoase s-au convertit pescarii apostoli (chiar dacă le-au văzut), nu eventuale scamatorii şi acrobaţii magice au dus la coagularea treptată a primilor creştini — mulţimea care-L urma pe Iisus în periplul Său iudaic. Uriaşa revelaţie că El e Fiul mult-aşteptat şi că El e singurul prin care mCaravaggio_-_The_Incredulity_of_Saint_Thomasoartea poate fi biruită implică o mutaţie radicală în interiorul fiinţei umane şi ea e atât de complexă, încât cel mai adesea mişcarea ascendentă dinspre om spre Dumnezeu se confundă cu cea descendentă a Lui Dumnezeu spre om. Survine senzaţia că nu tu L-ai căutat şi că nu tu ai fost convins, în sfârşit, de Adevăr, ci dimpotrivă, că El a venit la tine, că El te-a găsit mai întâi. „Nu M-ai fi căutat, dacă nu M-ai fi găsit deja”, aceasta pare ecuaţia cea mai potrivită pentru actul credinţei, chiar dacă ea contravine logicii aristotelice a lui „A diferit de non-A”. Sau poate tocmai de aceea. Apoi, după Întrupare şi Înviere, adică după coborârea Fiului în dimensiunea limitată a trupului uman şi după depăşirea acesteia, urmează lucrarea Duhului. Ca Duhul să împlinească lucrarea mântuirii până la capăt, trebuia ca Fiul să se Înalţe, altfel spus, să dispară ca semn vizibil din istorie. Duhul lucrează după Înălţarea Fiului pe nevăzute, El suflă unde vrea şi alege pe cine doreşte. Energiile Sale sunt prezente în lume într-un mod pe care nu-l putem percepe decât dacă intrăm şi noi în dimensiunea ”cealaltă”, dacă gustăm şi noi în mod nevăzut din plenitudinea vieţii revărsată din Biserică, definită ca adunare a credincioşilor în jurul Trupului şi Sângelui Lui Hristos. Vremea unei alte arătări vizibile a Fiului va veni abia în momentul eschatonului, la sfârşitul lumii, când toate cele vechi se vor înnoi. Până atunci, semnul prezenţei Lui Hristos în lume rămâne unul ascuns, cunoscut numai prin hermeneutica Duhului, în credință.

Acum vom înţelege, poate, mai bine, episodul încredinţării lui Toma din capitolul 20 al relatării lui Ioan. Să ne reamintim: în duminica Învierii cei unsprezece ucenici erau adunaţi într-o casă şi stăteau cu uşile încuiate de frica urmăritorilor iudei; Iisus intră prin uşile încuiate, îi salută cu „Pace vouă!”, le arată semnele patimilor din coastă şi din palme şi le încredinţează darul de-a ierta păcatele oamenilor, o dată cu arvuna Duhului Sfânt. Toma lipseşte de la această primă arătare. Peste o săptămână Iisus vine iarăşi în acelaşi mod şi îl cheamă pe Toma, de data aceasta prezent. Redau pasajul (conform traducerii uzuale Radu-Galaction): „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan, 20, 27-29).

Importante îmi par trei lucruri:

  1. Textul nu ne spune că Toma chiar a privit şi a atins semnele văzute (ne reamintim şi interdicţia de a-I atinge trupul, dată de Iisus Mariei Magdalena, imediat după constatarea Învierii; interdicţia e, în cazul Geamănului, subînţeleasă; valoarea de semn recognoscibil fără o experienţă concretă rămâne în picioare). Putem presupune, de pildă, că s-ar fi uitat la semnele cuielor şi ale suliţei fiindcă aşa precizează textul că a spus, imediat, Învăţătorul său.
  2. Recunoaşterea bruscă a dumnezeirii lui Iisus şi a identităţii Acestuia cu persoana pe care Toma o ştia de trei ani.
  3. Afirmaţia Lui Iisus cu privire la revelaţia îndoielnicului ucenic.

Vreau să mă opresc la acest ultim aspect, pentru că e cel mai relevant în chestiunea de față. El ne spune că raportul dintre credinţă şi vedere (concretizarea vizibilă a obiectului ei, am spune) e invers proporţional: cu cât existenţa obiectului de crezut e mai puţin vizibilă, cu atât credinţa e mai puternică. Cei care s-au încredinţat fără să aibă experienţa contemplării directe sunt mai fericiţi decât cei care s-au încredinţat prin această experienţă. Şi chiar asta e dilema credinţei. Ea e adâncă în măsura în care e ancorată într-o acceptare necondiţionată şi totală a obiectului de crezut — realitatea prezenţei Lui Iisus înviat, în toată plinătatea slavei Sale de Fiu al Lui Dumnezeu. Toma suferă, în clipa când Învăţătorul său îl invită la contemplare, o trezire bruscă la Adevărul care i se vestise şi mai înainte prin patimi: da, El e „Domnul meu” (Acela pe care Îl ştiam, pe care L-am urmat şi pe care L-am iubit, alături de ceilalți) şi „Dumnezeul meu” (Acela şi singurul căruia trebuie să mă închin, eu şi toată lumea). Încredinţarea apostolului vine din recunoaşterea semnului ascuns, o recunoaştere care i s-a dat, totuşi, ca un dar, în urma unei îndoieli şi a unei arzătoare dorinţe de a experimenta carnal misterul: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan, 20, 25). Dar, cum făcuse mereu, Iisus nu valorifică acest tip de încredinţare, aşadar plasează axiologic starea de fericire a lui Toma sub cea a celor ce n-au văzut trupul nou al Fiului înviat. Lui îi place răspunsul spontan, sigur şi neparafat de documente palpabile. Relaţia cu misterul Învierii Sale şi cu trupul Său de după Înviere rămâne, mai mult ca oricând înainte, una cu rădăcinile ţâşnind din lăuntrul cel mai adânc al fiinţei umane. Dacă minunile au fost văzute, ele n-au făcut altceva decât să întărească credinţa, nicidecum s-o cauzeze. Vederea aduce re-cunoaşterea semnului ascuns, nu cunoaşterea lui originară.

În apocrifa Evanghelie după Toma (Polirom, 2003, trad. din coptă de Gustavo-Adolfo Loria-Rivel) există o ultimă „spusă” atribuită lui Iisus. Ucenicii ar fi întrebat în ce zi va veni Împărăţia. Învăţătorul le-ar fi răspuns: „Ea nu va veni în chip văzut. Nu se va spune: «Iată, în partea aceasta» sau «Iată, în partea aceea». Însă Împărăţia Tatălui se întinde pe pământ, iar oamenii nu o văd” (pp. 109-111). Fericiţi cei ce o văd, fără ca totuşi s-o vadă, întâia dată!

 

(foto: Caravaggio, ”Îndoiala Sfântului Toma”)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *