David Lodge, „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri”, (5)

— Ba da, mă simt bine, răspunse el
prin aşternuturi.
— Păi atunci dă‑te jos, o să‑ntârzii la
lucru.
Nu răspunse, iar soţia lui ieşi din
cameră. O auzi trântind enervată ceva în
baie, iar apoi strigându‑i pe copii să vină
la spălat. Rezervorul closetului se golea
şi se umplea cu zgomot, ţevile gemeau şi
zumzăiau, copiii râdeau şi strigau. Afară
pe stradă se auzeau paşi grăbiţi pe trotuar,
iar maşinile hârâiau, nevenindu‑le
să pornească în aerul rece al dimineţii,
după care o luau totuşi din loc. Rămase
tăcut sub pătură, concentrându‑se, căzut
în contemplaţie. Treptat, izbuti să‑şi alunge
toate aceste zgomote din minte. Calea pe
care‑o alesese era o cale mistică.
* * *
Prima zi se dovedi cea mai grea. Soţia
lui crezu că pur şi simplu era leneş şi
trişor, şi încercă să‑l facă să se dea jos
din pat refuzând să‑i aducă de mâncare.
Şi totuşi, faptul că postea nu‑l deranjă
foarte tare, aşa că rămase în pat toată
ziua, în afară de vizitele discrete pe care
le făcu neobservat la baie. Când veni la
culcare în seara aceea, soţia lui se arătă
supărată şi plină de ranchiună. Se plânse
fiindcă nu putuse să facă patul cum trebuia
şi rămase, rece şi ţeapănă, la cealaltă
margine a saltelei, cât mai departe de el.
lodge

În acelaşi timp însă, se simţi nedumerită
şi vinovată că el nu mâncase. Când îşi
exprimă speranţa că se va fi săturat de
prostiile astea a doua zi dimineaţă, în voce
i se strecurară nişte inflexiuni rugătoare.
Dimineaţa următoare lucrurile merseră
mult mai uşor. Se culcă pur şi simplu la
loc de îndată ce deşteptătorul se opri din
sunat, netulburat de vinovăţie sau de nelinişte.
Era minunat. Să te întorci bine mersi
pe partea cealaltă şi să te culci din nou,
ştiind că n‑o să te dai jos. Mai târziu, soţia
îi aduse micul dejun pe o tavă şi i‑l lăsă,
fără un cuvânt, pe podea, lângă pat. Copiii
se opriră în uşa dormitorului şi se zgâiră
la el cum mănâncă. Le zâmbi liniştitor.
După‑amiază veni medicul, chemat de
soţie. Intră cu pas vioi în cameră şi întrebă :
— Ia să vedem, ce vă supără, domnule
Barker ?
— Absolut nimic, domnule doctor, răspunse
el amabil.
Medicul îl examină sumar şi conchise :
— N‑aveţi nici un motiv să nu vă daţi
jos din pat, domnule Barker.
— Ştiu că n‑am, răspunse el. Dar nu
vreau.
În ziua următoare veni rândul vicarului.
Acesta îl imploră să se gândească
la răspunderile lui de soţ şi de tată. Venea
o vreme, după cum prea bine se ştia, când
efortul de‑a merge mai departe părea cu
neputinţă de dus, când tentaţia de‑a ceda
definitiv devenea aproape irezistibilă… Însă
nu acesta era adevăratul spirit creştin.
„Nu spune că‑i zadarnic să te lupţi…“1
— Dar călugării contemplativi ? întrebă
el. Dar sihaştrii, singuraticii, ermiţii fără
adăpost ?

A, dar genul acesta de martor religios,
chiar dacă dăduse roade pe vremea lui,
nu trăia în armonie cu spiritualitatea
modernă. În plus, nu putea găsi nimic
ascetic sau penitent în această formă de
retragere din lume.
— Să ştiţi că nu e chiar o fericire, îi
spuse el vicarului.
Şi nu era.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *