David Lodge, „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri”, (4)

De data asta, mai ferm şi întru câtva
imperativ. Asta însemna că restul familiei
îşi mâncase fulgii de porumb, iar şunca
fusese pusă la prăjit. Acum începu să
se acumuleze tensiunea dintre dorinţa
de‑a rămâne în pat şi obligaţia de‑a se da
jos repede. Se ghemui mai strâns şi se
vârî mai bine în saltea, aşteptând a treia
chemare.

lodge

— George !
Asta însemna că deja întârziase la micul
dejun şi că, dacă avea noroc, mai apuca
să dea peste cap doar o ceaşcă de ceai înainte
să iasă valvârtej pe uşă ca să prindă
autobuzul.
Pentru un timp care i se păru foarte
îndelungat, îşi ţinu răsuflarea. Pe urmă
se relaxă dintr‑odată şi îşi întinse mâinile
şi picioarele. Se hotărâse. Nu avea să se
dea jos. Secretul era să nu se gândească
la consecinţe. Să se concentreze exclusiv
pe rămasul în pat. Pe plăcerea în sine. Pe
căldură, pe confort. Dispunea de liberul
arbitru. Şi avea să şi‑l exercite. Avea să
rămână în pat.
Pesemne că aţipise un pic. Deodată, îşi
dădu seama că soţia lui intrase în cameră.
— E opt şi‑un sfert. Ţi s‑a răcit micul
dejun… George… te dai jos din pat…
George ?

Se trezi brusc că i se ridică aşternuturile
de pe faţă. Şi le trase la loc, enervat că i se
distruseseră
conductele de aer ingenioase.
— George, nu te simţi bine ?
Îi veni să zică : da, nu mă simt bine.
Pe urmă soţia avea să iasă pe vârfuri şi
să le spună copiilor să fie cuminţi, fiindcă
tata nu se simţea bine. Iar mai târziu avea
să facă focul în dormitor şi să‑i aducă
nişte mâncare apetisantă pe o tavă. Însă
asta era soluţia laşă ; iar păcăleala avea
să‑i aducă un răgaz de maximum o zi de
la viaţa pe care o detesta. Punea la cale
un plan mai ambiţios, aproape eroic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *