David Lodge, „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri”, (3)

Când privi dincolo de problema imediată
a datului jos din pat, a îndeplinirii
corvezilor plictisitoare care erau spălatul,
bărbieritul, îmbrăcatul şi hrănirea organismului,
nu descoperi nimic îmbietor :
doar mersul îndelungat până la staţia de
autobuz, pe străzi mărginite de case la fel
ca a lui, statul la coadă la autobuz cine
ştie cât, înaintarea lentă şi hâţânată pe
străzile congestionate ale oraşului şi opt
ore de trudă într‑un birou ca vai de lume,
care era, asemenea propriei case, plin de
obiecte stricate, decolorate, îngălbenite,
ciobite, zgâriate, slinoase şi care aproape
că nu mai funcţionau deloc. Obiecte care‑i
spuneau pe şleau, la fel ca acelea de
acasă : n‑ai decât să te dai peste cap, tot
n‑o să arate mai bine ; zi mersi dacă le
poţi face să nu se deterioreze şi mai rapid.
Încercă să se pregătească sufleteşte pentru
datul jos din pat, amintindu‑şi cât de
norocos era prin comparaţie cu alţii. Îşi
sili mintea să zăbovească asupra celor
bolnavi şi muribunzi, asupra celor nevoiaşi
şi chinuiţi.

lodge

Numai că spectacolul nefericirii
omeneşti chemat astfel la rampă nu
făcu decât să‑i întărească apatia neputincioasă.
Faptul că alţii erau în stare să‑şi
poarte poverile cu o resemnare voioasă
nu‑l încuraja defel : cum să spere că ar
putea să‑i imite dacă nemulţumirile lui
actuale erau suficiente ca să‑i răpească
bucuria de‑a trăi ? Cum putea să‑l consoleze
faptul că existenţa lui searbădă din
prezent era o coajă fragilă, care acoperea
un abis incomparabil mai rău, în care
putea să se arunce în orice clipă ? Adevărul
era că nu mai avea nici un fel de
bucurie a vieţii. Gândul îl străpunse cu
un fel de fior al disperării. Nu‑mi mai
place viaţa. Nimic din viaţă nu‑mi mai
produce plăcere. Cu o excepţie ; statul în
pat. Iar această unică plăcere e compromisă
fiindcă ştiu că trebuie să mă dau
jos. Păi atunci, ce‑ar fi să nu mă mai dau
jos ? Dar trebuie s‑o faci. Ai un serviciu.
Ai o familie de întreţinut. Soţia s‑a dat
jos. Copiii s‑au dat şi ei. Şi‑au făcut datoria.
Acum trebuie să ţi‑o faci şi tu. Da,
dar lor le e uşor. Încă le place viaţa. Mie
nu‑mi mai place. Singurul lucru care‑mi
place e statul în pat.
Auzi înfundat, prin aşternuturile cu care
se acoperise, vocea soţiei care‑l strigase.
— George.

Fusese o chemare neutră, ritualică, fără
expresie şi care nu aştepta răspuns. Nici
nu i‑l dădu, ci se întoarse pe partea cealaltă
şi îşi întinse picioarele. Degetele sale
atinseră o sticlă cu apă caldă care îngheţase
la picioarele patului şi se traseră
înapoi. Se ghemui în poziţia fătului şi se
vârî cu tot capul sub pături. Era cald şi
întuneric acolo, ca într‑o peşteră caldă şi
întunecoasă. Inhală cu plăcere aerul cald
şi închis, iar când lipsa de oxigen deveni
periculoasă, creă cu ingeniozitate în aşternuturi
câteva conductede aer care lăsau
să pătrundă aerul curat, dar nu şi lumina.
O auzi foarte slab pe soţia sa cum îl
strigă :
— George.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *