David Lodge, „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri”, (2)

Abia când ieşea de sub protecţia patului
cald se clătina sub greutatea combinată
a nemulţumirii faţă de locul unde trăia şi
a deznădejdii provocate de gândul că nu
putea să‑l îmbunătăţească simţitor. Şi,
fireşte, nu era vorba doar de dormitor. Pe
când străbătea casa, dovezile degradării
şi ale dărăpănării îl întâmpinau la fiecare
colţ : robinetul din baie care picura, balustrada
spartă de pe scară, geamul crăpat
din vestibul, porţiunea roasă a covorului
din sufragerie, care astăzi era un picuţ
mai mare decât ieri.

Unde mai pui că era
foarte frig, cumplit de frig. Curentul îngheţat
îşi croia drum pe gaura cheii, zgâlţâia
cutia de scrisori şi mişca perdelele.
Şi totuşi aici, în pat, era nespus de
cald şi de confortabil. Nici măcar o casă
ideală, mobilată luxos, cu încălzire centrală
pe gaz, cu geamuri duble şi izolaţie
perfectă, nu l‑ar fi făcut să‑i fie mai cald
şi să se simtă mai comod decât se simţea
în clipa asta.

lodge

Soţia lui bătu cu vătraiul în grătarul
din sufragerie, iar sunetele metalice şi
înfundate ajunseră în fiecare colţ al casei
prin intermediul ţevăriei. Era semnalul
pentru micul dejun. Din camera aflată
vizavi de a lui, Paul şi Margaret, cei doi
copii, care se jucau în frig şi în semiîntuneric
cu indiferenţa veselă la discomfort
a celor mici, ieşiră cu tărăboi pe palier şi
coborâră scara cu paşi apăsaţi. Balustrada
spartă pârâi ameninţător. Uşa de la sufragerie
se deschise şi se închise la loc cu
zgomot. Din bucătărie, auzi gălăgia îndepărtată
a tacâmurilor şi a ustensilelor de
gătit. Îşi strânse şi mai tare aşternuturile
în jurul capului, acoperindu‑şi urechile
şi lăsându‑şi afară doar nasul şi gura, ca
să respire normal. Nu voia să audă sunetele
acelea, mementouri aspre ale unei
lumi aşijderea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *