David Lodge, „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri” (1)

Soţia lui se dădea mereu prima jos din
pat. Imediat după ce suna deşteptătorul,
arunca în lături aşternuturile, îşi punea
picioarele pe podea şi‑şi lua halatul. Pe
el autodisciplina ei îl umplea de vină şi
de admiraţie.

— Nu mai sta în pat, zise ea. M‑am
săturat să ţi se tot răcească micul dejun.
Nu‑i răspunse şi se prefăcu că doarme.
De îndată ce ea ieşi din cameră, se rostogoli
în adâncitura caldă pe care‑o lăsase
corpul ei în saltea şi se întinse cu voluptate.
Ca încărcătură senzuală, era momentul cel
mai satisfăcător al zilei – această întindere
într‑o porţiune nouă, dar caldă a patului.
Însă momentul se văzu periclitat instantaneu
de conştiinţa faptului că în scurt
timp trebuia să se dea jos şi să înfrunte
restul zilei.

David Lodge
Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Editura Polirom
Seria de autor David Lodge

Deschise un ochi. Încă era întuneric,
dar felinarele de pe stradă aruncau o
lumină vag albăstruie în cameră. Testă
atmosfera respirând pe gură şi văzu cum
ies aburi. În locul unde fusese trasă o
draperie, observă că se formase gheaţă pe
interiorul ferestrei. În cursul dimineţii,
gheaţa avea să se topească, iar apa avea
să se prelingă şi să coşcovească vopseaua
de pe rama ferestrei. O parte din apă avea
să ajungă până sub fereastră, unde avea
să îngheţe la loc, făcând să se înţepenească
fereastra şi scorojind lemnul.

Închise ochiul ca să alunge imaginea
supărătoare a casei care i se deteriora şi
i se dezintegra în jur. Bineînţeles, nu reuşi
să facă abstracţie de faptul că ştia ce era
în neregulă cu ea – de pildă, ce era în
neregulă cu camera în care stătea întins :
crăpătura lungă şi zigzagată din tavan,
care pleca aidoma unui rânjet de la lampă
şi ajungea la uşă, linoleumul rupt din
apropierea comodei, uşa de la şifonier
care nu se mai închidea bine fiindcă‑i
dispăruse cârligul, tapetul care se umflase
în locurile unde se desprinsese de perete
din cauza umezelii, aşa încât părea să
inspire şi să expire încet când se deschidea
şi se închidea uşa… Nu putea face
abstracţie de toate astea, însă cât timp
stătea frumuşel sub aşternuturi, cu ochii
bine închişi, parcă erau mai puţin apăsătoare,
ca şi cum n‑ar fi avut nici o legătură
cu el.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *