Realismul Socialist – revizitat

În perioada decembrie 2016-martie 2017, la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) din Bucureşti a putut fi vizitată expoziţia „Artă pentru popor?” organizată de Costina Anghel, Monica Enache şi Cătălina Negoiţă. Curatorul expoziţiei şi autoarea catalogului: Monica Enache.

Din Canada mi-am comandat catalogul, un superb volum bilingv (român-englez) de peste 300 de pagini, cu o prezentare grafică impecabilă şi un conţinut de înalt nivel intelectual şi artistic. Documentul are o importanţă istorică remarcabilă. Subtitlul volumului este „Plastica oficială românească între 1948 şi 1965”.

După introducerea semnată de Dr. Călin Stegerean, directorul general al MNAR, urmează textul bine structurat al curatorului, Monica Enache. Autoarea menţionează perioadele cheie: 1948-1956, „Arta sub îndrumarea Partidului”, urmată de cea din 1957-1965, intitulată de autoare „Falsul Dezgheţ”. Cele 280 de reproduceri – de foarte bună calitate – sunt prezentate în ordine cronologică, la unele fiind citate fragmente din comentariile criticilor de artă George Oprescu, Mircea Popescu, Amelia Pavel, Eugen Schileru, Radu Bogdan, Petru Comarnescu. În încheiere figurează lista premiilor acordate artiştilor plastici şi bogata bibliografie a întregii lucrării.

Parcurgând volumul, se poate urmări evoluţia artei de la perioada de încrâncenare artistică din timpul lui Gheorgiu-Dej până la aşa zisa destindere din anii 60. Importanţa istorică a documentului este incontestabilă, pentru că sunt două generaţii care nu au înţeles pe deplin fenomenul: cea născută în anii 80-90, care n-a trăit epoca, dar şi generaţia anilor 44-54, când copiii învăţau la şcoală despre Realismul Socialist (citez din memorie: „operele de artă trebuie să fie realiste în formă şi socialiste în conţinut”), erau înconjuraţi de portetele staliniste, dar, din cauza fricii generale, adevărul era trecut sub tăcere şi nu se cunoşteau culisele, propaganda – fiind pe atunci un fond continuu care, chiar dacă nu era crezut, ascundea foarte bine, cu metode uneori criminale, adevărul.

Deşi trăiam în casă cu mama, Amelia Pavel (1915-2003), critic de artă şi membră a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP), nu auzeam multe comentarii privitoare la politica în artă. Singurele amintiri sunt legate de revoltele ei când lucrările unor artişti tineri şi talentaţi, pe care ea le recomanda pentru expunere, nu erau aprobate. Aşadar, la prima lectură a catalogului am încercat să înţeleg mai bine curentul Realismul Socialist în arta plastică.

Vizionarea, anul trecut, a ultimului film al lui Andrzej Wajda, „Afterimage” a fost un şoc pentru mine. Filmul descrie viaţa pictorului avantgardist polonez Władysław Strzemiński şi prezintă imagini din viaţa artiştilor obligaţi, în epoca stalinistă, să se plieze Realismului Socialist. Am văzut torturile la care erau supuşi artiştii care refuzau să picteze potretele tovarăşilor – cum a fost cazul lui Strzemiński şi cruzimea cu care erau distruse tablourile lor, ei fiind, uneori, ucişi prin înfometare, boală, sărăcie. Parte din cele văzute în film sunt ilustrate si în catalogul expoziţiei, unde am citit decretele care impuneau sancţiunile UAP aplicate membrilor care se abăteau de la directivele partidului. Prin anii 90, regretatul sculptor Nicapetre, stabilit în Canada, care o cunoscuse pe mama, îmi spunea: „La Uniunea Artiştilor Plastici erau mulţi ticăloşi! Mama ta era o femeie decentă şi corectă, dar nu erau mulţi aşa! Păi eu de ce am plecat?”… Şi, într-un limbaj direct şi necruţător, acuza regimul şi pe autorii nedreptăților comise.

Prima lectură a catalogului mi-a furnizat detaliile despre curentul artistic, impus de altfel în toate fostele ţări socialiste. Autorul de filme turistice Rick Steves vorbeşte despre Realismul Socialist într-o vizită la Berlin -partea de est-, unde tablourile din epoca sovietică sunt păstrate într-o expoziţie permanentă. La a doua lectură am încercat să detectez creaţii în care artiştii au reuşit, eventual, să păcălească sistemul. Am găsit câteva, nu numai din perioada de destindere a anilor 60, ci şi din anii 50. În rest, am recunoscut imagini ştiute: portete şi busturi ale tovarăşilor, întruniri în frunte cu Lenin sau Stalin, muncitori şi ţărani înfrăţiţi în lupta pentru construirea socialismului, figuri revoluţionare cu şepci şi basmale, spice, snopi, ciocane, seceri, etc.

Se practicau şi potrete de intelectuali devotaţi partidului: A. Toma (J. Al. Steriadi, 1951), Sadoveanu (C. Baba, 1953), Arghezi (C. Ressu, 1956). Picturile nu sunt lipsite de frumuseţe, dar alegerea subiectelor are o tentă politică evidentă. Printre ele s-a strecurat – miraculos- şi un reuşit tablou reprezentându-l pe George Enescu (C. Baba, 1955).

Am ales, pentru ilustrare, câteva imagini cu lucrări în care am descoperit o tendinţă a artiştilor de a se strecura pe lângă norma obligatorie.

  1. Corneliu Baba (1906-1997): „Odihnă la câmp” (din seria „1907”), 1954 – ulei pe pânză. Autorul primeşte pentru acest tablou Premiul de Stat 1954. Pictura are calităţi evidente şi mi s-a părut că paranteza a fost adăugată, intenţionat, la titlu.

1. Corneliu Baba, Odihna la Câmp, 1954

  1. Marius Bunescu ( 1881-1971): „Bucureşti în reconstrucţie„, 1959 – ulei pe pânză. Tabloul este un peisaj bucureştean ales şi intitulat în aşa fel încât să se adapteze situaţiei. De altfel am găsit multe asemenea peisaje, în care un element – cum ar fi o macara, sau un bloc stalinist – şi acordarea unui titlu adecvat constituiau modul de a justifica pictura.

2. Marius Bunescu, București în reconstrucție, 1959

  1. Ion Alin Gheorghiu (1929-2001): „Cules de fructe„, 1962 – ulei pe pânză. Avem aici un tablou din epoca de relaxare a anilor 60, unde nici titlul nici subiectul nu sunt artificiale, scena este oarecum realistă, fără a fi însă total socialistă!

3. Ion Alin Gheorghiu, Cules de fructe, 1962

  1. Adalbert Luca (1933) : „Eroii de la Păltiniş„, 1964 – ulei pe pânză. Observăm libertatea în forma modernă a picturii, dar se păstrează un titlu istoric.

4. Adalbert Luca, Eroii de la Păuliș, 1964

  1. Corina Beiu Angheluţă (1919-2009): „Spectatori„, 1965 – tuş, acuarelă şi tempera pe carton cu filigran. În 1965, libertatea de exprimare este evidentă, în acest tablou dispare şi realismul şi socialismul .

5. Cornelia Beiu Angheluță, Spectatori, 1965

  1. Gavril Covaschi (1925-2012): „Fată cu maramă„, 1965 – lemn guaiac. Sculptură din epoca de destindere, nimic impus.

6. Gavril Covalschi, Fată cu maramă, 1965

Catalogul expoziţiei „Artă pentru popor?” este, datorită concepţiei şi a conţinutului, un important document istoric şi artistic, iar calitatea prezentării atinge nivelul standardelor mondiale. Laudă autoarei și celor care au contribuit la realizarea volumului!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *