Leo

Au trecut şase ani de atunci. A murit de ziua de naştere a lui Cioran, pe 8 aprilie. Nu în orice zi de naştere a lui Cioran, ci exact la centenar, adică în 2011. Probabil că dacă ar fi putut să-şi aleagă data morţii, 8 aprilie 2011 l-ar fi încântat. Cioran însuşi îi plăcea, îl întâlnise, îl cucerise (se cuceriseră reciproc, cred).

A fost o bucurie de om, un amestec cu totul ieşit din comun de ingrediente. Se putea alarma ca o mamă grijulie dacă nu dădea de tine două zile la rând. Dar ar fi stat calm dacă te-ar fi ştiut la o vânătoare de tigri sau dacă i-ai fi spus că te faci îmblânzitor de şerpi.

Era ca peştele-n apă în mijlocul oricărei societăţi mondene, oricât de cinice, oricât de fandosite, oricât de împieliţate, avea replici scânteietoare şi îşi lăsa interlocutorii fără replică. Dar îţi putea vorbi serios şi despre participarea la un parastas al unei mătuşi sau să-ţi dăruiască, maxim privilegiu, cerceii bunicii.

Nu uita nici o aniversare sau zi onomastică şi făcea mici cadouri absolut personale, alese numai şi numai pentru tine.

Avea un fel delicios de a pune accente pe întâmplările zilei, enervare, panică, disperare (până la un punct jucată – cine mai spunea ca el „mi-a venit nebunie!”) şi un fel de a râde împreună cu tine de enervări, panici, disperare.

Se bucura copilăreşte de orice semn bun de la semenii lui, iar dacă ele veneau de la oamenii admiraţi, ţi-o comunica în taină, solemn, ca pe-o comoară de colecţionar pe care o lasă doar o clipă la vedere, pentru ca apoi s-o pitească la loc, în scrin.

Era cinefil şi nu-i plăcea teatrul – o, cât îi plăcea să şocheze oamenii cu asemenea afirmaţii, de altfel sincere! Era elitist şi o afirma fără ezitări.

Era atât de snob încât nu-i plăceau snobii, cei mai mulţi, de altfel pseudo-, parveniţi ai snobismului, afectaţi, pe care îi detecta imediat.

Salonard, în cel mai nobil sens al cuvântului, călător prin toată lumea, se culca totuşi la ora zece seara. Şi se scula devreme. Dacă auzeam telefonul la nouă dimineaţa, eram sigură că e Leo. Îmi spunea că n-a sunat mai devreme ca să nu cumva să mă scoale din somn.

leo 090

Alex Leo Serban la o conferinta de pe scena Teatrului National in 2005

Scria uneori mesaje cu k în loc de „-ca”. A fost singurul om căruia i-am îngăduit diminutivul „Ionica” (pe care îl scria şi „Ionik”), pentru că îl rostea cu un ton inimitabil, vintage, răsfăţându-se pe el însuşi.

Făcea poze pe unde trecea şi-şi însemna cu ele drumul ca Hänsel şi Gretel.

Într-o zi, în 2005, mi-a făcut cadou de ziua mea un carnet gros, hand made, cu subtile tăieturi de pagină: pe fiecare era o însemnare şi, ici-colo, câte o poză developată şi făcută de el, cu o urare care, ştiam foarte bine, vine din toată inima lui mare. Îl ţin în bibliotecă.

Era hipersensibil, delicat sufleteşte şi subţirel ca un Ariel, mai ales în tinereţe, dar, la o adică îţi sărea în ajutor ca un cavaler în zale, din Evul Mediu. Scria poezii. Bănuiesc că era libertin, ca-n secolul „bunului plac şi al bunului gust”, dar era discret şi, cum mi s-a confesat de câteva ori, suferea când era trădat.

Avea lipici la oameni, avea umor, o cultură de toate felurile (şi solid-clasică şi up to date), dar nu cădea pradă ispitelor aptere ale noii lumi. Ştia tot, nu-l puteai prinde pe picior greşit. Franceza şi engleza le vorbea ca un nativ şi a participat, după 1990, la Bouillon de culture, emisiunea lui Bernard Pivot. Însă eu l-aş fi văzut mai degrabă în saloanele frecventate de Proust şi descrise în romanul lui. E cartea pe care Leo şi-a luat-o cu el când a plecat la Buenos Aires. Câteva kilograme în plus în bagaj nu l-au deranjat.

Găsea întotdeauna gluma cu care să te consoleze când te vedea la pământ. Îţi lumina ziua cu un telefon, chiar dacă în el, adorabil, deplângea starea actuală a lumii, prostia, proasta creştere, insensibilitatea, otrăvurile de tot felul.

Putea fi superficial, dacă o cerea contextul, dar era profund imediat ce simţea că superficialitatea ar fi fost ofensatoare. Era maliţios, terapeutic maliţios, dar niciodată rău, şi se pricepea la oameni. Am verificat de multe ori apoi câtă dreptate avea.

A avut umbre şi dureri doar de el ştiute. Le-a purtat cu demnitate.

Alex Leo Şerban a fost unul dintre cei mai politicoşi oameni (în sensul strict al cuvântului, cel al manierelor elegante) pe care-i ştiu. Cu trei zile înainte de a muri (pe uşa rezervei lui scria, dacă-mi amintesc bine, „bolnav în stare foarte gravă”) subţiat de boală până la transparenţă, dar transfigurat interior ca înaintea unei călătorii solemne, zăcând pe patul de spital, după ce noaptea avusese convulsii, a avut grijă, celor câţiva prieteni care nu ne ştiam, să ne facă ceremonios prezentările. Mi-a strâns mâna mai tare decât de obicei, la plecare. Era caldă şi puţin umedă. A fost ultima dată.

8 aprilie 2017

PS. Pentru că azi e ziua lui Cioran: într-o scrisoare, Leo îmi spunea că s-a dus la mormântul lui Cioran din Montparnasse cu două mere: unul, verde, pentru Cioran, unul pentru prietenul Beckett.

leo

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *