Prețul radicalismului utopic: Reflecții despre comunism și fascism

Apariția Cărții Negre a comunismului în 1997, cu o prefață de Stéphane Courtois, a provocat dezbateri aprinse în Franța, unde teza naturii intrinsec criminale a sistemelor totalitare de dreapta sau de stânga a fost mult timp privită cu suspiciune. În Statele Unite, mai ales după publicarea capodoperei Hannei Arendt, Originile totalitarismului, la începutul anilor ’50, o asemenea abordare era departe de a mai crea senzație ori riposte exasperate. Problema nu consta în a identifica identitatea substanțială a celor două sisteme, ci, mai degrabă, în a observa analogiile și diferențele care pot explica longevitatea proiectului comunist în secolul XX, pe de o parte, și naufragiul catastrofic al fascismului, pe de alta. Așa cum arăta istoricul Tony Judt într-un articol apărut în New York Times pe data de 22 decembrie 1997, se puteau aduce corective tezei lui Courtois, fără însă a nega specificitatea comunismului, în fond unicitatea sa.

Moralmente, comunismul și fascismul sunt de nedistins, arăta Judt, ambele fiind responsabile de asasinate în masă și de instituirea unor programe maniacale de inginerie socială menite să ducă la exterminarea unor întregi grupuri umane desemnate, după criterii arbitrar-ideologice, drept periculoase, nocive, „superflue”. O umanitate emancipată de prezența fizică a culacului ori a evreului îi apare fanaticului totalitar drept un ideal în numele căruia se pot comite oricâte atrocități. Ideologia justifică orice metode: scopul final este sanctificat, iar dihotomiile tradiționale între bine și rău sunt abolite. Moralitatea însăși este decretată un capriciu teologic pentru care revoluționarul (de stânga sau de dreapta) nu are decât dispreț (a se vedea cartea lui Hermann Rauschning despre nazism ca revoluție a nihilismului sau eseul lui Troțki despre comunism și teroare).

Radicalismul utopic în acest secol procedează prin simplificări abuzive și generalizări forțate. El absolutizează ceea ce Carl Schmitt (el însuși la un moment dat apropiat de nazism) definea drept esență a politicului: relația etern conflictuală dintre „prieten” și „inamic”. Nu întâmplător tezele lui Schmitt au fost reabilitate în cercurile extremei stângi occidentale în ultimele decenii: oroarea în raport cu democrația liberală se îngemănează în cazul acestor grupuscule cu exaltarea gestului eroic, un comunitarism cețos și sfidarea ideii însăși a statului de drept. Comunismul și fascismul simbolizează așadar două variante ale respingerii modernității politice și economice: primul o face pretinzând că reprezintă el însuși apoteoza acestei modernități; cel de-al doilea, printr-o combinație perversă de modernitate tehnologică și romantism politic înrădăcinat în mit și ostilitate față de principiile Luminilor. În cazul fascismului, mai cu seamă al nazismului, termenul de „modernism reacționar” propus de Jeffrey Herf mi se pare extrem de adecvat.

 

Așadar, sunt comunismul și fascismul identice? Se poate pune semnul egalității între ele? Nuanțele în acest tip de discuții sunt esențiale. Ca intenționalitate lăuntrică, deci ca proiect de revoluționare a umanității cu orice preț, aceste ideologii și practicile care au derivat din ele sunt în chip egal abominabile. Milioanele de victime au prin urmare drepturi egale la compasiune, iar călăii merită același oprobriu. Faptul că în cazul comunismului avem de-a face cu o utopie universalistă, că există o prăpastie între himerele umaniste ale ideologiei marxiste și barbaria stalinismului nu este o circumstanță atenuantă, ci, dimpotrivă, una agravantă. Pe de altă parte, să nu uităm că prăbușirea comunismului s-a petrecut în mare măsură ca efect al renașterii acestui filon originar asociat cu spiritul tânărului Marx. O asemenea revoltă din interior, o respingere a nazismului în numele unui proiect fondator trădat de Hitler și acoliții săi ar fi fost de negândit în majoritatea mișcărilor fasciste (mai puțin în cazul legionarismului, unde există tendința de a contrapune pe Codreanu lui Sima, acuzat de „bastardizarea” mesajului inițial). A spune că fascismul este o variantă de comunism ori viceversa nu ne servește din punct de vedere analitic: comunismul este condamnabil pentru că este comunism, iar fascismul pentru că este fascism.

În cazul României lucrurile sunt destul de complicate din cauza sincretismului ideologiei oficiale a perioadei Ceaușescu. Așa cum a demonstrat Katherine Verdery, ceea ce s-a realizat prin formula protocronică a fost o combinație de teme și motive specifice autoritarismului leninist cu tradiția extremei drepte interbelice, înainte de toate aceea a fundamentalismului etnic (minus componenta ortodoxistă). Am numit cândva acest experiment național-stalinism, un termen care încearcă să reflecte și să sintetizeze unitatea dintre dimensiunea comunistă radicală și aceea disimulat-fascizantă. În ultima sa înfățișare de dinainte de revoluția din decembrie 1989, comunismul românesc simboliza fascismul desăvârșit. Un cult aberant al conducătorului, ritualuri nesfârșite, glorificarea colectivității naționale, xenofobia agresivă și o obsesie a transformării naturii umane, toate acestea țin de radicalismul fascist, dar și de ceea ce Robert C. Tucker numea „cultura politică a bolșevismului de extremă dreaptă”. Sunt conștient că operez cu o serie de concepte paradoxale, dar nu văd cum putem înțelege ceea ce s-a întâmplat în acest secol fără a admite că vechile noțiuni interpretative nu sunt suficient de lămuritoare. Rădăcinile intelectuale ale fascismului, merită reamintit, se află nu doar în zona revoltei filosofice împotriva Rațiunii, ci și în confreriile socialiste ale secolului XIX (a se vedea studiile lui Zeev Sternhell pe această temă).

În concluzie: veacul XX a fost marcat în chip tragic de marele conflict dintre societatea deschisă și inamicii săi. Că aceștia nu au fost întotdeauna aliați, că Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin au ajuns la confruntarea armată, iar comunismul s-a drapat în mantia nobilă a antifascismului, înșelând generații de oameni de bună credință, sunt ironii istorice care nu modifică lucrul cel mai important, anume aversiunea viscerală a sistemelor totalitare în raport cu o ordine democratică în care indivizii, indiferent de originea lor socială ori etnică, sunt absolut egali în fața legii.

2 Comentarii

  1. Dusan Crstici says:

    Exceptional eseu! Ar trebui predat si dezbatut in toate orele de istorie contemporana si educatie civica. L-am citit gandindu-ma la zecile de milioane de victime nevinovate, la uriasele distrugeri pornind de la exterminarea unor patrimonii genetice irepetabile si terminand cu „supunerea naturii”, ceea ce fact zilnic, de cand am inteles ce inseamna munca la „colectiva”, a bunicelor. Textul Dvs. pune punctul pe „i” pentru totdeauna, astfel incat afirmatia „… iar comunismul s-a drapat cu mantia nobila a antifascismului, inseland generatii de oameni de buna credinta …” este esenta esentelor, asteptata de mine de decenii. Ma bucur nespus ca a fost scrisa de cineva atat de drag mie! Cu deosebita stima, Dusan Crstici

  2. Citeva opinii . Comunismul este universalist , fascismul este particularist . In practica mai ales , lucrurile sint ceva mai nuantate : intr-o exprimare antinomica , universalismul comunist este particularist , particularismul fascist este universalist . A existat o veritabila Internationala fascista , fascismul s-a comportat ca o religie milenarista si misionara , ultranationalismul are pretutindeni aceleasi trasaturi ideologice , ca o forma fara fond , e ¨international¨ . Pe de alta parte , bolsevismul s-a altoit pe realitati specific rusesti si , dupa perioada leninist -trotskista , a virat spre nationalism , pe un fond ideologic ¨internationalist¨ .Deci cele doua componente , universalism/particularism , nu se exclud . Explicatia adversitatii dintre fascism si comunism nu o da , probabil , contrarietatea : doua secte sint cu atit mai ostile cu cit sint mai apropiate si impartasesc mai multe lucruri , dar adevaratul inamic al ambelor a fost ¨lumea burgheza¨ , care ascundea civilizatia europeana si crestina traditionala ( de unde si folosirea numelui de ¨gnosticism¨ , maniheism ) . Ambele sint nihiliste , conform crezului revolutionar ( Bakunin , dar si intreaga Rev. conservatoare germana , fundata pe nietzscheanism , cu ¨nihilismul activ¨ , adica revolutionar ) al ¨distrugerii creatoare¨ , exterminationismul purificator ( deparazitare ) . In ultima instanta , deosebirile ar putea fi culturale , ca adaptari diverse la anumite conditii specifice , toate totalitarismele sint religii politice : nu doar Comunismul este astfel diferit de Fascism , dar Bolsevismul este diferit de Maoism iar Fascismul italian de Nazism . Toate , dupa definitia euristica a lui Griffin , sint ¨palingenetice¨ , sint experimentele care au reusit , datorita intrunirii conditiilor , dintr-un intreg evantai de grupuscule extremisme , intre care si Fascismul clerical , esuat , ceea ce acelasi Griffin reprezinta prin modelul rizomic ( el se refera doar la Fascisme , dar modelul poate fi extins si pt. comunism ) . Poate ca si ¨fascism¨ si ¨comunism¨ sint generalizari si e necesara o analiza mai punctuala ; Pipes si Figes au pus foarte bine in evidenta cit de important a fost aportul realitatilor rusesti ( cu o forma de comunism popular ) in geneza si configurarea Bolsevismului , discontinuitatile acoperind continuitati mult mai profunde , la fel si cu intreaga ¨traditie contra-iluminista¨ germana , inca de la Herder , de asemenea , s-au pus in evidenta antecedentele Fascismului de la Risorgimento si de la Mazzini ( probabil ca cea mai imp. distinctie este aceea ca Comunismul de orice rit e o religie politica ¨a Cartii¨ ; materialismul se poate usor dizolva intr-o mistica panteista , ca la Bakunin , la socialistii romantici , la Bergson insusi sau la postmodernisti , cazuri in care anarhismul de profunzime e adus la suprafata ) .

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *