Maiorescu, la centenar: despre imperativul lucidităţii

Centenarul Maiorescu se suprapune,cronologic, peste cel al revoluţiei bolşevice şi vine cu un an înainte de evocarea României Mari. Comemorarea criticului riscă să se transforme, acum, mai mult ca oricând, în ocazia de a înşira locurile comune îmbibate de mirosul aspru al delirului demagogic.În plină vârstă a păşunismului agresiv, ( Bucureştiul îşi are un nou festival, cu un titlu ce evocă fremătarea ceauşistă, “Pasărea măiastră”), memoria lui Maiorescu apare mai degrabă ca incorectă politic şi suspectă ideologic. Care mai poate rostul evocării sale, în clipele în care bunul-simţ se află sub asaltul, simultan, al multiculturalismului “ posh“ şi al populismului etnocratic?

Cu siguranţă, posteritatea lui Maiorescu indică, cu asupra de măsură, potenţialul ideilor sale de a merge în contra curentului. La 1940, vehemenţa cu care Nicolae Iorga îl contesta indica vigoarea ostilităţii de care tradiţionalismul etnicist îl înconjura. Monumentul ridicat de E. Lovinescu, în aceşti ani, era menit să reafirme ceea ce părea subversiv şi iconoclast: necesitatea protejăriii domeniului estetic în raport de ambiţia hegemonică a tezismului intelectual. După 1948, Maiorescu devenea indezirabil în noua lume croită de discipolii procustieni ai lui Jdanov. Executarea lui în efigie era maniera în care se realiza despărţirea de trecutul reacţionar. Culpa lui Maiorescu era capitală în regimul de democraţie populară. Critica se reintoarcea la simplitatea inchiziţiei, iar generaţiile postmaioresciene erau împinse în exilul intern. Recuperarea de după 1964 elimină acest stigmat, dar junimismul,ca ideologie şi ipoteze politice, nu poate fi salvat. Conservatorismul lui Maiorescu era problematic şi se cerea tratat cu prudenţă. Exegeza lui Z. Ornea este proba acestei extraordinare abilităţi hermeneutice de a-l salva pe Maiorescu din strânsoarea materialismului dialectic şi istoric.

Ceea ce îi datorăm lui Maiorescu, privind în urmă, dincolo de pragul succesivelor sale denigrări şi interdicţii, este formularea stilului unic, precis şi memorabil al lucidităţii intelectuale. Dacă generaţia de la 1848 a reinventat limba, prin racordarea la fluxul latinităţii romantice, Maiorescu identifică necesitatea spiritului critic, valoarea pe care o aşează la temelia întregului său edificiu. În literatură, ca şi în ideologie, Maiorescu a lăsat, în urma sa, un scalpel de care suntem obligaţi să ne folosim,ori de câte ori delirul este copleşitor şi contagios. Critica lui Maiorescu stabileşte, de o manieră definitivă, graniţele între care ne putem mişca, spre a evita ridicolul patriotic. Maiorescu este borna fără de care cultura noastră nu poate fi imaginată. Omagiul pe care i-l putem aduce este acceptarea imperativului lucidităţii intelectuale ca pe unul de la care nu putem abdica.

Recitit, cu un ochi atent la viitor ,Maiorescu rezistă şi seduce mai cu seamă ca polemist. Insectarul pe care îl alcătuieşte este formidabil prin diversitate şi are potenţialul de a dura prin chiar voracitatea prostiei pe care o radiografiază. Imbecilul pompos, falsul erudit, demagogul naţionalist, oratorul găunos, toţi aceştia au proliferat, în secolul de după 1917. Totalitarismul şi mai apoi democraţia grotescă postcomunistă au exacerbat o patologie deja arhivată. Intuiţiile lui Maiorescu au fost contrazise de istorie: departe de a se limita, cangrena a crescut, până la metastază.

Desfigurat prin interpretări abuzive,criticismul lui Maiorescu avertizează exact împotriva tentaţiei megalomanice ce bântuie spaţiul nostru intelectual. Beţia de cuvinte, agresivitatea xenofobă şi imitaţia sterilă ce maschează efortul creator autentic sunt ipostazele unui rău naţional, acum, ca şi atunci. De la facebook la televiziuni, şuvoiul de impostură pare imposibil de oprit. Tunele dacice, conspiraţii şi icoane făcătoare de minuni se unesc spre a confecţiona un imaginar dement, riguros în conturul său deviant. Prozelitismul prostiei este ,în România de acum, mai puternic ca niciodată. Pocirea vorbirii este pocirea raţionamentului,semnul noului mod de a fi al compatrioţilor noştri.

Luciditatea intelectuală este moştenirea prin care maiorescianismul este viu, ca model paideic şi reper în cacofonia contemporană. Ori de câte ori singurătatea şi izolarea sunt insuportabile, fizic, ne putem reîntoarce la paginile sale, spre a descoperi echilibrul unei limbi care nu îmbătrâneşte, asemenea unei statui antice. Ori de câte ori gloria încununează impostura, să ne reamintim de datoria de a merge mai departe, împotriva celor care fac din superficialitate norma cotidiană a României. La centenar, Maiorescu nu este un obiect de muzeu, prăfuit. El este bariera de decenţă critică spre care revenim, spre a opri asaltul mediocrităţii populiste.

Un comentariu

  1. Dusan Crstici says:

    Extraordinara descriere a vietii cotidiene! Antiteza cu luciditatea intelectuala maioresciana este coplesitoare. Raman cateva nedumeriri care necesita comentarii. Misoginismul fondatorului junimismului, exprimat public, sustinut de argumente psedo anatomo-fiziologice, i-a prilejuit doamnei socialiste Nadejde un atac „la baioneta” foarte reusit! Acelasi misoginism amestecat, paradoxal cu anti greco catolicism, in cazul celebrei Veronica Micle, i-a oferit doamnei cununata in frumoasa biserica greco catolica clujeana Bob o si mai mare notorietate mondena. Numele atat de sonor pentru romanism, Maiorescu, provine din inima Ardealului unit cu Roma, pentru a sublinia apartenenta la patrimoniul genetic al corifeului Scolii Ardelene Petru Maior. Aceste aspecte, greu de explicat, se conjuga perfect cu „performanta” politica de a transfoma Dunarea intr-o granita dusmanoasa pe sute de kilometri, in noua Ripa ferox, prin Pacea de la Bucuresti, prezidata din postura onoranta de sef al guvernului regal, e adevarat in amurgul vietii bunului si batranului Rege. Cu multumiri pentru subiect, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *