Interviu ROXANA PATRAȘ: Cum a fost în secolul de aur al oratoriei politice românești

Dialog exclusiv Lapunkt între ROXANA PATRAȘ și Cristian Pătrășconiu.

Care apreciați că este secolul de aur pentru oratoria politică de la noi? Am putea spune, cu temei, că acesta ar fi secolul al XIX-lea?

Într-adevăr, există câteva elemente care ne-ar putea îndreptăți să-i spunem secolului al XIX-lea și așa. Pe de o parte, se poate defini „un secol de aur” în sens inaugural și, ca la orice început de drum, vom afla un amestec fertil de influențe culturale, modele de succes sau școli retorice, toate însuflețite de entuziasmul întemeietorilor, cu disponibilitatea lor de a citi, traduce și interpreta ad hoc fragmente din texte politice străine (franceze, engleze, germane, americane, italiene), cu apetența acestora pentru noua „jucărea” politică, încredințată în mâinile lor de Marile Puteri. Amintesc aici numai câteva figuri pe care o conferință a lui V.A. Urechia le pune – deja în jurul anului 1865 – în ipostaza de founding fathers ai oratoriei politice românești. Pe unii se poate să-i bănuiți: Kogălniceanu este un „espada” sângeros, I.C. Brătianu este o „avalanșă”, Barbu Katargiu este un „cutremur”. Pe alții nu aveți cum să-i bănuiți, pentru că între timp au devenit figuri de inventar: iată, de pildă, ieșeanul Anastasie Panu, care era considerat, la momentul conferinței lui Urechia, cel mai valabil model de oratorie poetică, discursurile sale fiind comparate cu… „zefirul”.

Pe de altă parte, „secolul de aur” poate fi definit și în linia exemplarității sale: în ciuda melanjului deja menționat, vorbirea și, implicit, gândirea politică a secolului al XIX-lea ajung foarte rapid la un anumit standard de excelență, determinat în special de educația vorbitorilor și de sistemul electoral prin care oratorii erau puși în circulație. E vorba de votul cenzitar. O comparație – absolut superficială și fără pretenții – între discursurile politice de dinainte de 1918 și cele de după va putea evidenția câteva tendințe imprimate, cred eu, de universalizarea votului și democratizarea accesului la tribună: scăderea nivelului estetic al expresiei, bulversarea sistemului de referințe de autoritate și, nu în ultimul rând, diluarea ideilor.

fotoliul din odaie

Cum s-au păstrat marile discursuri ale acelor vremuri? Ați coordonat un proiect editorial impresionant – trei volume care antologhează cele mai relevante discursuri politice din secolul al XIX-lea – și vă întreb direct: unde au fost de găsit? Unde erau ele risipite, stocate, poate uitate (pentru a fi eventual redescoperite)? Unde vă așteptau – ca să zic așa…

Aici lucrurile sunt mai simple decât vă așteptați: discursurile acestea sunt, de fapt, extrem de accesibile nouă tuturor. Sunt așezate „la vedere”, la fel ca acea scrisoare dintr-o faimoasă nuvelă semnată de E.A. Poe. Vreau să spun că ne sunt accesibile acum, după ’89, pentru că multe dintre aceste texte aflate în fondul BCU Iași mai poartă inițiala „S”, de la „secret”, sau mai au pe prima copertă indicații de tipul „epurat”.

Se știe că, de la înființarea sa, Monitorul Oficial prelua discursurile parlamentare aproape în întregime: oratorii se citeau și se comentau între ei, făcând referire directă la această sursă. Apoi, în funcție de interesele de partid și de punga fiecăruia, discursurile puteau apărea în broșuri de popularizare, mai ales în situațiile când, deja confirmate prin reacțiile imediate, discursurile făceau referire la chestiuni arzătoare: chestiunea învoielilor agricole, chestiunea națională, chestiunea evreiască, chestiunea inamovibilității magistraților, chestiunea Stroussberg, chestiunea cedării Basarabiei… Mă rog, sunt mai multe. Nu insist. O a treia formă de editare (și de singularizare, dacă doriți) poate fi găsită în situațiile când oratorii înșiși, familia sau colaboratorii lor alcătuiesc volume, făcând o selecție atentă a textelor și impunând un format. Spre pildă, așa procedează Titu Maiorescu și Take Ionescu, care-și publică producțiile oratorice cam în același timp, la sfârșitul secolului. În mare măsură, formatul acestor ediții mi-a servit drept model și pentru volumele de față.

Care erau circuitele unde se produceau și diseminau aceste discursuri? Locuri publice privilegiate poate? Publicații care obișnuiau să le ”șăruiască” (cum, barbar, am zice azi)?

Și în această ediție, și în articolele pe care le-am tot publicat de ceva ani încoace am făcut distincția între oratorie parlamentară și extra-parlamentară. La prima vedere, pare un loc comun, însă trebuie să-i dăm cuvenita atenție. În Parlament exista un protocol al rostirii, dar și un pattern al întreruperilor convenit de toți participanții la sedințe și înregistrat ca atare în Monitor. Din Monitor, discursurile erau preluate mai departe de marile cotidiane. Evident, într-un format deja trunchiat și orientat spre publicul-țintă. Mă simt însă datoare să precizez că publicul pe care aceste „vedete” și-l disputau între ele era, cum spune Delavrancea undeva, spre sfârșitul seculului, de aprox. 250000 de cititori. În afara Parlamentului – la întâlnirile electorale, de pildă – nu exista același sistem de înregistrare „fidelă”. În afara practicilor instituționalizate de transcriere, accesul la manifestările spontane nu ne este facilitat decât dacă aceste discursuri au rămas în manuscrisele oratorilor sau în memoria ascultătorilor. Pentru ca ele să intre mai ușor în circulație, foarte mulți dintre oratorii populiști (Nicolae Fleva, să spunem) pun la dispoziția cititorilor o formă scrisă a acestor texte. Dar cine ne garantează că această formă antemergătoare discursului nu se îndepărtează radical de performance-ul propriu-zis? Ba chiar, luând în considerare spațiile vorbirii (săli de întrunire mai mari sau mai mici, piețe publice etc.) și ceea ce Debra Hawhee numește „senzorium-ul retoricii”, ne-am putea imagina că există diferențe fundamentale între ceea ce stă scris și ceea ce de fapt a fost spus și simțit. Imaginați-vă că, în Parlament, un orator putea vorbi până la 6 ore continuu. Oare nu ți se face foame, sete sau somn în tot acest timp? Oare nu-ți vine să te gândești la vreo florăreasă drăguță, zărită din fuga birjei, când te grăbeai spre Parlament? Oare nu-ți aduci aminte cum miros zacuștile și dulcețurile de trandafiri ale soției? De aceea, dincolo de rețeaua publicațiilor care preiau fragmente una de la cealaltă, un circuit foarte important de share-uire îl constituie mărturiile directe: ascultătorii avizați sau mai puțin avizați. Memoria și memoriile perioadei. Memoria, nu istoria.

1509 1508 1507

Fața de ceea ce a fost mai apoi, unde ați decupa diferențele specifice (marile diferențe specifice!) pentru oratoria politică românească din acea perioadă, secolul al XIX-lea? Inclusiv, desigur, pentru vîrfurile acesteia?

Am spus-o deja, e vorba despre un anumit sistem de „acreditări” – academice, sociale și chiar morale – care face diferența specifică a întregii perioade. Imaginați-vă că O scrisoare pierdută e pusă în scenă în 1884; imediat după succesul răsunător al acesteia, oratorii o preiau ca referință politică: pentru a indica tipologii, pentru a ilustra comportamente specifice. Când, în veacul următor sau în veacul nostru, s-au mai bucurat autorii de literatură de atâta atenție? Evident, nu-i indicat să cazi în admirație în fața unor modele care, reduse la determinările istorice, par datate. Pe de altă parte, cât de mult îi permite imaginației un discurs care jonglează cu versuri de Eminescu și Alecsandri, care reînvie o scenă din Shakespeare sau din Hasdeu sau care dă sentimentul că istoria e o poveste eroică! Mă întrebați de vârfurile scenei politice? Probabil că toți cei selectați se ilustrează prin ceva: unii prin siguranța exprimării momentului istoric, alții prin curajul în fața ridicolului; unii prin ezitările inimii, alții prin concizia rațiunii. Chiar și franțuzismele lui Blaremberg au un „ce” obsolet care, deși supărător urechilor lui Maiorescu, pentru mine a avut oarece efect de stil. Când publica, în 1902, Oratori, retori și limbuți, Maiorescu mai avea câteva meciuri de jucat și câțiva adversari de executat. Pentru că l-am luat mereu în serios pe liderul junimist (nu se putea altfel, nu-i așa?), i-am pierdut pe P. Grădișteanu, V. Boerescu, Nicolae Ionescu, Dimitrie Brătianu, Nicolae Blaremberg, G. Vernescu, C. Dissescu ș.a. Oare-i întâmplător că toți erau liberali?

 A propos tot de vîrfuri, de superstarurile oratoriei politice românești: unde, cum au învățat acești oameni să vorbească așa (de bine, de frumos adesea, de clar și argumentat, de elocvent, de șarmat uneori)?

Din cărți. Veți spune că o carte nu-ți dă și secretul tonului just, al poziției corecte a corpului, al memorării unui discurs de 6 ore, al felului în care trebuie să-ți privești publicul: focos ca Delavrancea sau întunecat ca G. Panu… E cert însă că – mai cu seamă în România unde, înainte de 1840, nu exista o tradiție a oratoriei politice și a dezbaterii publice – acești oratori exemplari buchiseau retorici franțuzești, retorici clasice (în latină sau greacă), antologii de discursuri exemplare – bibliotecile colegiilor din Iași sau București aveau suficiente titluri. De pildă, în biblioteca colegiului Sf Sava din București se aflau în jur de 160 de lucrări clasate drept „rhetorica, eloquentia et dialogi”, între care 90 în latină, 17 în italiană, 20 în franceză, 32 în greacă veche, 3 în greacă modernă. (în treacăt fie zis, e mare păcat că, studiată doar ca o disciplină subordonată stilisticii și redusă la un sistem de tropi, retorica nu se mai află în curricula liceelor și a instituțiilor de învățământ superior). Pentru uzul acestor școlari dornici de afirmare s-au scris și manuale. Cele mai cunoscute, semnate de Ioan Piuariu-Molnar, Simeon Marcovici, Dimitrie Gusti, Ion Manliu, Petru Bîrgăoanu, Christu Negoescu sau Gh. Adamescu. Dintr-o cu totul altă perspectivă, este însă clar că aceste „superstaruri” au avut acces direct la modele, au auzit vorbind pe marii oratori ai Europei în perioada cât și-au făcut studiile în străinătate. De exemplu, P.P. Carp îl imită pe Macaulay, Delavrancea pe Gambetta, Take Ionescu pe Disraeli, I.C. Brătianu pe Cavour, Al. Lahovary pe Ledru-Rollin… Mă amuză că folosiți termenul „superstar”. Cred că și eu l-am folosit cândva, ba chiar cu versiunea „rockstar”, ca să mă refer la un anumit tip de descărcare energetică.

 chinese alb negru

Vă invit să punctăm ceva. Cred că este important și mizez pe ajutorul dvs. În vremurile cărora le sîntem amîndoi contemporani, un discurs bun, poate unul strălucit, are, aproape în mod obligatoriu, o notă spectaculară. E un montaj destul de atent; aproape un show uneori…Multe se trag pesemne de la videoputere, de la civilizația spectacolului samd. Erau spectaculoși în primul rînd oratorii politici de vîrf de la noi în secolul al XIX-lea sau, în mod fundamental, erau consistenți?

Erau și spectaculoși, și consistenți. Aș îndrăzni să spun că erau chiar mai spectaculoși decât decât cei care se folosesc de artificiile tehnice contemporane. Demostrația ar fi simplă dacă am reduce situația la o analogie din lumea actorilor. Cine-i mai spectaculos? Actorul care își compune un personaj dintr-o mie de duble sau actorul care-și creează personajul, jucând o piesă de teatru de la început până la sfârșit? Într-un fel, trebuie să vă imaginați următoarea situație: ești foarte tânăr, ești ambițios, chipeș și inteligent; ești ales în Parlament și trebuie să-ți ții discursul inaugural (așa-zisul maiden speech); te-ai pregătit acasă, te-ai îmbrăcat frumos, te-ai maimuțărit în oglindă, ți-ai făcut notițe și, când vine momentul măreț, se reped pe tine 50 de adversari înverșunați care nu te lasă să-ți termini nicio frază, care te agresează cu o asemenea putere, încât îți vine să renunți la concursurile de retorică și să-i provoci la luptă dreaptă. Abia când ți se pun la îndoială numele și originea, abia când ești contestat în mod esențial și ești nevoit deci să te reinventezi – acolo și atunci, și numai pentru acel moment – brusc ai înțeles ce fel de joc este acesta. Ești o formă de energie care, de acum înainte, va lua mai multe chipuri. A hero with a thousand faces, cum ar zice Joseph Campbell. Cam așa au stat lucrurile cu discursurile inaugurale ale unor Delavrancea și Disraeli. Situații trase la indigo.

 Și, ca subspecie a întrebării de mai sus: cînd era vorba despre un kaft politic, pe ce pariau ei mai ales – pamflet sau polemică? Argument sau show de lumini, umbre și invective?

În discursurile „în cestiune personală” se paria mult pe pamflet. De multe ori, atacurile sunt administrate indirect, uneori mimând spiritul fabulistic: „mai bine asin cu Ionescu, cu Kogălniceanu, cu Lahovary, decât leu cu Lăţescu, cu Dimancea şi cu Epurescu”, se pronunță undeva Maiorescu. „Al acestei lungi cuvântări, care este scurtul înţeles?” întrebă altundeva Kogălniceanu, probabil sastisit de vorbele fără șir. P. Grădișteanu ironizează influența lui E. Carada și zice că la liberali „Nihil sine Carada”. În fine, când contextul o impune, se acceptă și notele mai „sangvinare”, à la Al. Lahovary, care nu se ferește de vorbe precum: „crimă”, „oroare”, „teroare”, „insanitate”. Când îl imită pe Lahovary, iată cum se exprimă inclusiv Take Ionescu, zis și „Tăchiță Gură de Aur” sau, în corespondența lui Delavrancea, „Fiara cuvântului”: „Eu niciodată nu-mi voi ştirbi dinţii pe coroana de oţel, prefer să-i înfing în cărnurile voastre, de unde ştiu că va ţâşni sângele”. Despre polemici nu pot spune decât că acestea nu au dus la rezolvarea chestiunilor pe marginea cărora se înfruntau argumentele: în disputa dintre liberali și conservatori sau între facțiunile acestor partide istorice (cu păreri pro și contra exprimate de P.P. Carp, G. Panu, I.C. Brătianu sau B.P. Hasdeu), chestiunea evreiască a fost tranșată până la urmă tot de un tratat internațional. Semn că, indiferent de ambalajul lor, argumentele nu conving pe nimeni.

Cum i-ați departaja pe marii oratori politici din secolul al XIX-lea de la noi? Care ar fi, care ar putea fi marile tipologii? Și un subpunct aici: ar merge și o departajare pe criterii geografice?

Ar merge o departajare pe criterii geografice, dar cred că discuția ar necesita o mai mare precizie metodologică. Haideți să o lăsăm pentru altă ocazie. În cealaltă privință, există deja câteva tipologii stabilite anterior de comentatorii pasionați ai artei elocinței. Poate vă amintiți că Titu Maiorescu îi împărțea pe toți vorbitorii de la tribună în „oratori”, „retori” și „limbuți”. Cele trei categorii au devenit însă un fel de bon mots bune pentru orice fel de ocazie, așa că nu merită dezvoltate aici. Pe când liderul junimist făcea aceste considerații, G.Panu îndrăznea o comparație pe drept cuvânt grăitoare, afirmând că oratorii sunt ca niște „tenori”, pentru că exercită o fascinație irepresibilă asupra sexului frumos. Observația pare să aibă o rădăcină de adevăr, dacă ne gândim că tânărul Kogălniceanu își exersa talentele de orator în fața candidei Niceta, fiica profesorului său de la pensionul din Miroslava. Același Panu avertizează că bunii oratori sunt de fapt lipsiți de fler politic. Anghel Demetriescu, profesorul lui Delavrancea, întărește această distincție dintre „oratori” și „oameni politici”, „avocații politici” (cum le zice el) neavând capacitatea oratorilor de a se ridica la înălțimi vertiginoase, dar reușind în schimb să-și negocieze relația cu lumea concretă. Se pare că, pe urmele considerațiilor făcute deja de Dimitrie Gusti, publicul secolului al XIX-lea pusese etichete pe stilurile individuale ale vedetelor tribunei: Nicolae Ionescu – sonor ca o „sirenă”, Take Ionescu – allegro vivace, Kogălniceanu – soliditate și întindere, Lahovary – vigoare, I.C. Brătianu – stil mai curând conversațional. Tot pe la sfârșitul secolului, Delavrancea pune, la rându-i, câteva accente: Panu e ordinar și incult, Fleva anecdotic, Carp e orator parlamentar, dar lipsit de varietate, Alexandru Lahovary e tipul tribunului, cu salturi eroice, dar inegal, Take Ionescu are debit, dar n-are adâncim ș.a.m.d. Mă rog, fiecare cu părerile sale. Mai aproape de noi, prin anii ’30, Ion Petrovici definește „talentul oratoric” aplicând criteriul generațiilor: după expirarea gloriilor secolului al XIX-lea, Iorga, Titulescu, Goga, Micescu, Manoilescu și Iunian ar fi expresia unei societăți în care talentele oratorice nu dispar, dar se înmulțesc antitalentele. O tipologie propune și Vistian Goia în Oratori și elocință românească: „precursori”, „pașoptiști”, „oratori ai unirii, ai războiului pentru cucerirea independenței și ai unității naționale”, „oratorii Junimii”, „oratorii parlamentari”, „oratori patetici și vizionari”. Ca să nu lungesc vorba, mă simt datoare să rezum, sintetizând cele confirmate de toate aceste mărturii: există în temperamentul oratorului de vocație ceva din voința tiranului și din proteismul hidrei, ceva oarecum magnetizant și înspăimântător în același timp.

Cei care activau direct sau gravitau în jurul câmpul(ui) politic erau, cum să zic, „regii” oratoriei atunci, în secolul al XIX-lea? Exista o altă zonă concurentă sau comparabilă, ca producție, ca forță, ca impact, ca rafinament retoric?

Ați intuit bine. Cei înzestrați cu talent oratoric trebuiau să ajungă, într-un fel sau altul, în această zonă de gravitație: politica le oferea nu atât un spațiu de dezbatere a ideilor (mulți dintre ei erau, cum am văzut, complet lipsiți de fler politic), cât un mediu de descărcare energetică și de expunere pur și simplu. Majoritatea acestor eroi ai tribunei este compusă din profesori universitari și avocați în același timp. Însă, din pricina specializării profesionale, oratoria juridică sau oratoria academică nu par să-i fi satisfăcut pe deplin. Mi-aș dori – dacă cercetarea umanistă nu va fi anihilată cu totul pe fondul restructurărilor de la Universitatea din Iași – să pot dezvolta și aceste două componente ale mai amplului meu proiect de recuperare a patrimoniului oratoriei românești: oratorie juridică din secolul al XIX-lea și oratorie academică din secolul al XIX-lea. Am scanat deja materialul și pot spune că, prin amploarea problematicii și permeabilitate la stimulii mediului politic, oratoria academică și nu cea juridică intră în concurență directă cu oratoria propriu-zis politică. Nu-i o noutate, de altfel, că în ciuda unei neutralități jucate cu dichis, universitățile au fost redutele cele mai disputate între taberele de diferite orientări, iar posturile universitare, un foarte bun obiect de troc. Gândiți-vă cum a obținut Ibrăileanu postul la Universitatea ieșeană. Și câți alții, mult mai puțin iluștri.

 lansare 22

Cei mai mari oratori politici de atunci de la noi erau spontani sau mai degrabă spontani în sensul în care Mark Twain spunea despre sine că îi lua cam trei săptămîni ca să pregătească un discurs spontan?

Spontaneitatea e mereu o temă de reflecție în acest câmp. E, dacă doriți, precum mitul „talentului” printre actori sau muzicieni. Mark Twain are dreptate când atrage atenția asupra unui mod construit, reflectat, al „spontaneității”. În fond, și Bossuet spunea că discursul cel mai bun e cel pe care-l știi cel mai bine. Pe de altă parte, aș zice că nu „spontaneitatea”, ci „naturalețea” e termenul pe care îl căutăm aici.

A propos de nuanțele pe care le pune în joc întrebarea precedentă – care e părerea dvs: ce i-ar putea învăța oratorii politici de atunci pe cei de azi, în mod esențial? Așa, ca un fel de curs scurt pentru politicienii care își închipuie că știu azi să vorbească bine? Nu dăm nume din rîndul celor de azi, desigur ?:)

Aici trebuie să ne întoarcem la mai vechii magiștri ai oratorilor din toate timpurile: Aristotel, Cicero, Quintilian. Se știe că există câteva secrete ale bunului discurs: probitate, modestie, benevolență și prudență. Într-un fel, bunul orator trebuie să facă și un pariu al bunătății. Când sunt înșiruite așa, „facultățile” sale par desprinse dintr-un manual motivațional de prost gust, însă vă asigur că în spatele acestor termeni se ascunde o întreagă lume de semne și câteva probleme nedezlegate de conștiință. Ultima piesă a lui Barbu Delavrancea, intitulată chiar A doua conștiință, tematizează acest echilibru precar între conștiința oratorului, cuvânt inspirat și adevăr.

 Avem o limbă română. Știm ce fac politicienii români cu ea atunci cînd încearcă să o vorbească. Există, sînt de acord, și excepții. Și în secolul al XIX-lea, oratorii politici lucrau cu limba română. Ce făceau ei cu ea? Ce îi făceau limbii române?

Mai avem o limbă română?! Da, asta chiar sună a… breaking news! Mai ales când mă gândesc cum o vorbesc nu numai aleșii noștri din Parlament, ci inclusiv o parte dintre universitari, responsabili – unii dintre ei – cu stabilirea indicatorilor de performanță și a direcțiilor prioritare de cercetare. Vă dați seama că, în dârdora rankingurilor și a importului de forme occidentale, au de suferit tocmai aceia care lucrează, într-un fel sau altul, cu limba și cultura română. Și nu cei care, oameni de știință „exactă” fiind, se simt scutiți de efortul vorbirii corecte, punând cu nonșalanță virgula între subiect și predicat sau facând dezacorduri cu nemiluita. Apropo, știți cum se numesc cei ce omit prepoziția „pe” atunci când utilizează relativul „care” în acuzativ? „Careliști”!

Altfel stăteau lucrurile în secolul al XIX-lea, când se prețuia în cel mai înalt grad utilizarea limbii române autentice iar franțuziții erau huiduiți. Miza nu era mică, mai ales că textele rămase sunt, din câte am putut constata, înțesate cu neologisme și cu terminologie specializată din filosofia politică sau din texte juridice, terminologie pe care oratorii noștri încercau să o traducă ad hoc sau să o acomodeze în original. Kogălniceanu, de pildă, introduce termenul self-government. Mulți „coledzi” îl preiau și îl folosesc ca atare. Apoi, Blaremberg spune la un moment dat că politica guvernului seamănă cu un steple șes, ceea ce trimite nu la șes-ul românesc, ci la cuvântul englezesc steeplechase – cursă cu obstacole, consacrat în discursurile lui Gladstone. Prin formația mea de anglist, m-au interesat mai mult împrumuturile din limba engleză. Datorită depărtării dintre cultura noastră și cea engleză, pătrunderea unui termen englezesc în limba română a secolului al XIX-lea are întotdeauna o notă spectaculară, imprevizibilă. Importurile din limba franceză sunt, cum bănuiți, mult mai consistente și mai predictibile. În general, am lucrat cu texte ce reflectă diferite stadii de dezvoltare a limbii române: de la texte în alfabet de tranziție la texte actualizate și cuprinse în ediții mai noi. Pot afirma totuși că, indiferent de stadiul de evoluție în care ne aflăm, limpezimea gândirii și „facultățile” oratorice pomenite anterior se reflectă atât în precizia frazării, cât și în intuirea resurselor expresive ale limbii române.

 Încercăm un mic joc de imaginație? Ar fi avut loc astăzi, în spațiul public autohton – așa cum este el amenajat – oratorii politici de top de acum, iată, două secole? Sau mai degrabă s-ar fi simțit stingheri?

 Eu n-aș privi talentele acestor oratori de top într-un regim contrastiv față de spațiul public actual. De altfel, așa cum confirmă istoricii, în secolul al XIX-lea se vota sub amenințarea bătăii, se trăia precar, se făceau afaceri dubioase cu statul, exista un nivel foarte mare de corupție, se sifonau fondurile publice și se mințea probabil la fel de mult ca în zilele noastre. „Corupția ucide!” și „Noaptea, ca hoții!” nu sunt sloganuri inventate acum. Le veți găsi, dacă veți avea curiozitatea să parcurgeți toate textele, și în ediția de față. Ceea ce se poate înțelege din această repetabilitate nu e numai acea butadă celebră conform căreia „cine nu-și cunoaște istoria e condamnat s-o repete”. Dacă vom avea curajul să citim mai departe, vom înțelege poate mai mult: de fapt, cuvintele și modul cum sunt puse ele într-o ecuație senzorială fac istoria, îi dau un anumit ritm. Trebuie să fim foarte atenți la cuvinte, mai ales la cele care capătă o densitate aproape corporală, pentru că ele anunță, ca un seismograf, convulsiile sociale, schimbările, revoluțiile. Dar aceleași cuvinte, care se repetă și fac istorie, ne arată și că nu trebuie să fim pesimiști. Eu cred că lucrurile se vor ajusta și că, pe fondul recentului reviriment al spiritului civic, vor apărea și vocile articulate pe care le așteptăm de atâta timp. Am impresia că generația mea – care a refuzat să fugă în străinătate după himera unei ordini mai bune și a ales să reziste aici – va avea măcar un cuvânt de spus.

 Și atunci, pentru a accentua și mai bine tematica implicată de întrebarea anterioară: actuali sau inactuali oratorii politici din secolul al XIX-lea de la noi?

Am impresia că aceste lucrări de sinteză și aceste figuri exemplare ar trebui să fie foarte utile contemporanilor mei, mai ales acelora aflați în căutarea unor strategii deja testate de branding. Apoi, în ultima vreme, se vorbește tot mai mult despre sustenabilitate, ba chiar și despre așa-zisa memorie sustenabilă. Ce inseamnă aceasta? Ei bine, păstrând proporțiile și ironia de rigoare față de strania apropiere conceptuală, e vorba despre un mod de a pune amintirile culturale – mai ales cele politice care pot influența decizii de vot sau de acțiune socială – într-un sistem de cerere și ofertă. Dar, pentru a fi stimulată, cererea trebuie educată printr-un anumit tip de ofertă. Așadar, o memorie sustenabilă ar trebui să se bazeze pe ceea ce considerăm noi că va fi util oamenilor din viitor. Dincolo de intenția de a educa gustul unui public mai mult sau mai puțin specializat, acest proiect m-a ajutat să înțeleg cum funcționează mecanismele de selecție care creează golurile și spațiile de densitate ale memoriei politice, care generează sau omoară discipline de studiu. Oare oamenii din viitor, globalizați și hiper-tehnologizați, vor mai avea nevoie de limbile și culturile sectoriale sau de disciplinele soft precum retorica, istoria sau filologia? Sau trebuie să ne împăcăm cu ideea că unele discipline (ca odinioară alchimia sau divinația) trebuie să moară odată cu lumea care le-a generat? Cu riscul de-a mă fi înșelat și de-a fi risipit prea mult efort, am considerat că actualitatea noastră are nevoie de recalibrare, de atenție asupra unor aspecte mai puțin volatile. Trebuie să învățăm însă să operăm cu o altă definiție a „actualității”, una care să poată fi considerată „sustenabilă” de cei care ne privesc din viitor.

Țin să precizez că ediția de față nu ar fi apărut fără sprijinul dlui profesor Constantin Sălăvăstru, reputat specialist în retorică și inițiator al acestui proiect. Mulțumirile se cuvin în egală măsură și dlui profesor Andrei Corbea-Hoișie, directorul Editurii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care m-a susținut, cu încredere, până la capăt.

PROFIL

Roxana Patraş (n. 1982, Botoșani) este cercetător ştiinţific III la Departamentul de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Cărți de autor: Cântece dinaintea Decadenţei. A.C. Swinburne şi declinul Occidentului („Timpul”, Iași, 2013). Ediții îngrijite: G. Ibrăileanu. Scrieri alese (Editura Universității din Iași, Iași, 2010). Volume coordonate (în colaborare): Perspectives in Humanities. Keys for Interdisciplinarity (Editura Universității din Iași, Iași, 2015), From manuscript to e-book (Editura Universității din Iași, Iași, 2015), Suplimentul revistei Philologica Jassyensia, Anul X, nr. 1 (19) (Editura Tracus Arte, București, 2014). A tradus din limbile engleză și franceză pentru editurile „Humanitas” și „Timpul”. Principalele arii de cercetare: post-romantism, decadentism, stilistică și poetică eminesciană, retorică, oratorie politică, studii culturale, studii ale memoriei.

2 Comentarii

  1. din pacate, cartile autorilor romani din stiinte sociale (ignorand faptul ca sunt inexistente practic in unele domenii ca economie) sunt rare si cel mai adesea cam superficiale si depasite metodologic, le lipseste deschiderea internationala si inerdiciplinara, au un aer prafuit – se vede si din dezbaterile publice sarace si irationale ca nu exista un sistem de producere a cunoasterii in Romania

  2. Ca sa retin tot ce ai spus(scris),am nevoie de timp mai mult.Voi aprofunda studiul propus si -ti voi comunica parerea pe care o voi avea atunci. O..tempora… LAUDABIL!!!!!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *