Știrea că un nou tip de prozelitism a dat iama în populația Rusiei a făcut înconjurul lumii. După ce, nu cu mult timp în urmă, președintele rus Vladimir Putin a interzis înjurăturile la TV și în presa scrisă, a venit acum rândul Ministerului rus al Justiției să interzică înjurăturile la tribunal[1]. Este vorba despre interzicerea unui limbaj licențios care, după ce a fost creat și perfecționat de deținuți de-a lungul câtorva decenii, a fost adoptat și de un procent îngrijorător de mare al cetățenilor fără cazier. Deprins în închisoare, codul s-a răspândit după ce pușcăriașii au fost puși în libertate, zgâriind urechile delicate ale autorităților. În schimbul sacrificării limbajului colorat, însă, ca premiu de consolare, deținuții în așteptarea sentinței au voie să folosească propriile geluri de duș și deodorante de tip roll-on sau stick. Dacă Rusia se teme foarte tare că apucăturile lingvistice ale condamnaților vor corupe oamenii cinstiți și bine crescuți, despre cât de molipsitoare sunt apucăturile celor din pușcăriile românești, nici nu mai vorbim. De fapt, vom vorbi în limitele acestei rubrici, promițând apoi să păstrăm tăcerea pentru totdeauna.
Cu foarte puțin timp în urmă, s-a rupt definitiv pisica într-o chestiune care a ținut atenția presei anul trecut. Este vorba despre cum un flagel deosebit de periculos, înfiripat timid prin 2012, a provocat o molimă care a decimat populația din închisorile românești. S-a observat o curiozitate precum cea din istoria gripei spaniole. Așa cum cumplita boală de acum o sută de ani a făcut victime mai ales în rândul oamenilor tineri, puternici și sănătoși, pandemia anului 2015 a țintit doar crema cremei din celulele de la Jilava și Rahova, doar pe cei mai științifici dintre intelectualii încartiruiți vremelnic acolo. Molima a funcționat cu precizie de manual de patologie medicală: virusul a fost plantat cu decenii în urmă, dar a zăcut latent până acum patru ani, când s-au înregistrat câteva semne izolate de infecție; apoi, virusul s-a multiplicat cu o viteză de 60 de ori mai mare decât în anii precedenți, până când a fost oprit, în ianuarie 2016, prin ordonanță de urgență. Am priceput cu toții că e vorba despre bacilul numit în mod generic – și eronat – lucrare științifică, bacil care le-a scurtat victimelor sale viața cu cel puțin 30 de zile (este vorba despre viața în spatele gratiilor, desigur).
Oficiali din Ministerul de Justiție au afirmat că un aliniat în acest spirit există în lege încă din 1969, dar nu i l-a trebuit nimănui până în mileniul al treilea. S-a trezit unul, mai în glumă, mai în serios, să-l folosească, șase prieteni i-au urmat exemplul în anul următor, după care, de la două-trei cărți ieșite din penitenciar într-un an, s-a ajuns, în 2015, la 415, emanate de un număr de 188 de autori condamnați[2]. Sub numele de cod „Scoateți-mă de aici, sunt scriitor”, operațiunea s-a desfășurat curat și neted, aproape discret, până când a ajuns să implice prea mulți agenți. Adică, atâta vreme cât Gigi Becali a decretat că a avut o revelație (a se citi, „Gigi a murit și s-a născut Gheorghe[3]”, un anunț de-a dreptul dinastic din partea sus-numitului) și a scris o carte bisericoasă, iar Cristi Borcea s-a gândit să povestească fanilor Dinamo, modest dar vizionar, cum a fost el „președintele unui vis” (numele ales de el pentru lucrarea științifică a detenției), nu s-a mirat nimeni prea tare. Când, însă, unul care a devalizat zeci de fabrici, apoi a scris un manual despre privatizare prin restructurare și un pedofil a scris o carte despre iubirea aproapelui, justiția s-a sesizat. Una e să scrie Gigi-alias Gheorghe (deși își semnează cărțile George) despre pelerinajul la Muntele Athos, alta e… alta. Dar la o privire mai atentă, nici revelațiile becaliene nu-i mai impresionează până la lacrimi pe cei mai fundamentaliști dintre ortodocși sau pe cei mai înfocați dintre steliști. Într-un interviu pentru Gândul.info[4], Becali face câteva afirmații demne de luat în seamnă, prin natura lor paradoxală. Într-o paranteză, ar fi aici momentul să arătăm că paradoxul este instrumentul cel mai frecvent utilizat de acest autor, pesemne mai mult literat decât logician. Paradoxul a putut fi deja identificat în gândirea becaliană încă din 2014, când, în prefața volumului său de debut, afirma: „Am primit temnița cu mulțumire. […] Aici am petrecut timpul cel mai folositor și mai prețios din viață”.[5] Nu putem disocia această afirmație de înregistrările TV din primele luni de detenție, când condamnatul acuza dureri de spate, cap, burtă și picioare zilnic în speranța obținerii câtorva ore în afara gratiilor (a și reușit, parțial, fiind transferat de la Rahova la Jilava). Acum, văzându-se cu sacii în căruță – a se citi: cu cărțile pe masă – Becali 1. dă definiția unei opere științifice: una pe care a pus editura ștampilă; 2. vorbește despre originalitate: în loc să-și stoarcă creierii la două-trei naoptea ce să scrie, a luat din zece cărți; 3. face distincția între folclor și literatura cultă, între oralitate și scriere: el are darul vorbitului, nu al scrisului, așa că a chemat pe cineva să-i dicteze; 4. continuă să fructifice paradoxul: „Dacă cartea (sic!) este difuzată înseamnă că e științifică. Dar caracterul științific nu poate nimeni să spună dacă e sau nu e (sic!). Cărțile mele s-au vândut ca pâinea caldă”.[6] Și, cum volumele lui au găsit 60.000 de cumpărători sau un cumpărător care a luat 60.000 de exemplare, înseamnă că ele sunt cele mai științifice cărți din toată știința. Cogito, ergo sum.
Nu aș vrea să despic firul în patru aici și să spun că, discutând caracterul științific al lucrării publicate, procurorii cei răi (tot apud Becali) și presa intelectuală s-au împiedicat de faptul că deținuții nu au scris singuri cărțile, că au scris prea multe și prea repede pentru ca produsul să fie unul foarte elaborat, dar nu s-au găsit să observe ceea ce și un elev la ora de limba română ar putea semnala, faptul că dacă îți scrii memoriile de pe vremea când erai președinte la Dinamo, această lucrare e orice, numai științifică nu, indiferent că ai scris-o tu sau nu, ori că ai scris-o într-o zi sau într-un an. Nici că măsurarea timpului de lucru la o carte cu o precizie de minut și secundă este la fel de ridicolă ca scrierea ei (am fost cu toții informați că un fost ministru sau fost senator sau fost magistrat sau fost primar a scris o carte în 6 ore și 12 minute). Cine și cum a cronometrat așa ceva și ce relevanță au aceste măsurători în afara unei țări în care cantitatea – și mărimea – contează întotdeauna enervant de mult?
Nu, nu aș vrea să dezvolt aceste subiecte. Doar să vă semnalez un caz care ar putea fi pricina unei noi pandemii. Deținuții de drept comun de la Poarta Albă fac pantofi pentru a ieși mai repede în libertate. Totul este foarte explicit și transparent: la o normă de 10 perechi de pantofi pe zi, într-o lună, condamnatul poate spera să i se scurteze pedeapsa cu 5 zile. Așadar, pentru că, după ordonanța împotriva savanților, nu mai are niciun motiv concret să scrie o carte despre Dosarul transferurilor, Meme Stoica poate deveni un cizmar de succes.
[1] Hotnews, 15 ianuarie 2016.
[2] The Guardian, 3 ianuarie 2016.
[3] Sport news, 9 noiembrie 2014.
[4] Gândul.info, 6 ianuarie 2016.
[5] Sport news, 9 noiembrie 2014.
[6] Ibidem.
