Cicatrici in timp, inima care bate până la capat

In acest an, cel de-al 40-lea Festival Internaţional de Film de la São Paulo a strâns la un loc 322 de filme, printre care lucrări mai recente ale unor regizori mai noi sau consacraţi, retrospective şi omagii aduse, printre altele, lui Bergman, Bellocchio, Wajda si Kieslowski. Aceste puţin peste trei sute de fascicule de lumină şi de viaţă au fost proiectate pe ecrane împrăştiate peste tot în oraşul São Paulo timp de douăsprezece zile. In primii săi ani, Festivalul programa cel mult 36 de filme, adică trei proiecţii pe seară. Imi aduc aminte cât de mult m-am mândrit că am reuşit să văd, în 1983, toate filmele. Pe atunci, aveam 20 de ani, aceeaşi vârstă ca a lui Emanuel, personajul central din “Inimi cicatrizate”, a cărui viaţă e suspendată o dată cu diagnosticarea temutului morb al lui Pott, tuberculoză osoasă.

Emanuel este alter ego-ul lui Max Blecher, poet şi scriitor român care n-a apucat niciodata să îmbătrânească. Max a murit la 28 de ani, după un deceniu petrecut în ghips, la orizontală, după cerinţele singurului tratament disponibil pe atunci pentru boala lui cumplită. La 28 de ani, s-a născut prima mea fiică şi am scris primul scenariu pentru televiziunea braziliana, o adaptare după “Căpitanii nisipurilor”, romanul lui Jorge Amado despre un grup de minori ce trăiesc pe stradă la sfârşitul anilor ’30. În 1938, Max Blecher a murit fără să trăiască sau să mărturisească oroarea globală a vremurilor care au urmat. În 2016, într-o seară de sfârşit de octombrie, m-am aşezat pe fotoliul unui cinematograf pentru a urmări drumul lui Max-Emanuel.

inimi

Nu pot să spun dacă filmul realizat de Radu Jude ar fi stat în mod firesc pe lista mea de vizionări. Până la debutul filmului românesc pentru publicul brazilian, reuşisem să mai văd vreo 10 sau 12 filme. Cea mai mare parte dintre ele bune, precum şi un film documentar polemic şi copleşitor care investighează, în intregime, metoda lui Milosevic de exterminare a celor consideraţi duşmani la începutul anilor ’90. Totuşi, o invitaţie, de nerefuzat, pentru a participa la o dezbatere dupa proiecţia filmului “Inimi cicatrizate”, m-a făcut ca, în doar trei zile, să citesc cartea, să vizionez filmul şi, pe urmă, să vorbesc despre el din perspectiva adaptarii literare pentru cinematograf.

Puţin înaintea începutului sesiunii, cu cartea deja citită, m-am întâlnit cu partenerii mei de dezbatere: Di Moretti, un bun prieten, scenarist la fel ca mine, şi Fernando Klabin, actorul producţiei şi traducătorul în portugheză al frumoasei cărţi a lui Blecher. Fernando, de altfel, a fost cel care m-a invitat să scriu aceasta recenzie despre film. Nu sunt critic de film, iar cititorul ar putea să creadă, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să refuz aceasta amabilă invitaţie. Concluzia aceasta, de altfel, nu m-ar supăra. Odata intrat în sală, eu şi cei doi colegi de dezbatere am pus la punct un scenariu succint despre ce urma să cuprindă conversaţia noastră. In acel moment, am fost informaţi că nu aveam decât 20 de minute pentru dezbatere. Luminile s-au stins şi m-am gândit: păi, nu-i nimic, totuşi au loc mari spectacole şi in timpul pauzei de la superbowlul american! Două ore mai târziu, luminile s-au aprins, iar informaţia originală a fost corectată : aveam puţin mai mult de o oră pentru a vorbi despre film, despre opera literară, despre autor şi despre opţiunile de adaptare. Mi-am zis : bine, aşa mai merge!

Până cu trei zile mai înainte, mărturisesc că nu auzisem de Max Blecher, nici de boala care i-a scurtat viaţa şi i-a inspirat cartea. Din cinematografia românească nu cunoşteam decît câţiva regizori, cu filme aspre, incisive, cu fond realist, politic şi social. “Inimi cicatrizate” a fost o surpriză plăcută. In ciuda universului opresiv al unor oameni suferinzi de o boală ce îngrădeşte drastic posibilităţile lor de manifestare, filmul vibrează. Intr-un mod febril, e adevărat. La fel ca personajele lui, el rezistă la angoasă şi caută, curajos, să traiască intens cât se mai poate, cât mai este timp.

Ma gândesc că suntem din ce in ce mai izolaţi, deşi aparent suntem mereu conectaţi. Cu vreo treizeci de ani în urmă, am reuşit să văd toate filme din cadrul Festivalului; azi, abia mai ajung la vreo 20 dintre ele, în ciuda bogăţiei titlurilor selecţionate. In anii ’30, românul Max – şi Emanuel, bineînţeles – chiar daca era închis într-o clădire, ţintuit la pat, imobilizat în ghips, reuşea să trăiască timpul său pulsant. Pe de altă parte, eu, ca să nu spun noi, abia pot să mă echilibrez printre toate indatoririle unei vieţi moderne golite, majoritatea dintre ele nedemne de semnificaţia şi de profunzimea cuvântului.

Aşa cum am mai spus, nu sunt critic de film. Mi-au plăcut opţiunile estetic-narative ale lui Radu Jude pentru adaptarea sa. Mi-a plăcut şi alegerea ferestrei clasice din cinematografia de până la cel de-al doilea război mondial, 1:33×1, care ne pune în aceeaşi perspectivă cu un spectator de atunci. La fel cum mi-a plăcut şi modul cum drumul lui Emanuel este punctat, provocat şi reflectat de intertitrarea conţinând fragmente din proza şi din poezia lui Max. In afară de planurile fixe, fireşte, care ne paralizează pe noi ca spectatori în faţa unei cvasi-imobilităţi, forţate, a oamenilor care trăiesc în acel sanatoriu. Alegeri formale riguroase care ne duc direct acolo unde contează: iureşul omenesc care stăpâneşte spaţiul acela pe malul Marii Negre, la marginea vieţii normative a celorlalţi, a sănătoşilor. Trupul imobil schimbă percepţia timpului, lungindu-l; mintea, feerică, desface sforile dorinţei şi caută să se bucure de senzaţii atît cît se mai poate. Din acest conflict între trupul imobil şi dorinţa liberă şi fluidă, apare o cicatrice în timp. Iar inima, ea bate până la capăt.

Marcos Lazarini s-a născut în Brazilia în timpul crizei rachetelor cubaneze. A aflat că lumea fusese la un pas de distrugere atunci când era deja prea târziu ca să-i fie teamă. A scris şi scrie pentru cinema şi televiziune – telenovele şi seriale. 

 

Traducere din limba portugheză braziliană de Ferdinand Brotstadt

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *