Pașaportista fără pașaport

Râcâiam. Este ca o boală. În Procesul lui Kafka în universul birocratic senzația dominantă este aceea de dezorientare. El a trecut cu vederea ceva. Mâncărimea. Senzația că s-a lipit ceva de tine, de lucrurile tale, de hainele tale, de cei din jur, de tot.

Așa că râcâiam de zor. Am cerut, acum câteva săptămâni, un pașaport nou. L-am primit. Și avea o etichetă lipită pe spate, un cod cu bare. Arăta, cum spunea un celebru personaj al tranziției, “ca dracu’”. Așa că am tras de ea.
Mare greșeală. Hârtia s-a rupt doar la colțuri. Era lipită de pașaport cu un fel de adeziv extrem. Nu se lăsa dusă de loc. Am râcâit, însă rezultatele sunt modeste. Am să încerc cu chimicale. Între timp pașaportul meu pare să fi fost într-o misiune în Sudanul de Sud.

I-am spus doamnei de la ghișeu. A ridicat din umeri. Nu vedea problema. Nici măcar nu știa pentru ce fusese lipită acea etichetă. Credea că este parte a pașaportului. I-am spus că e imposibil, pașaportul este cartea aceea de care e prinsă eticheta. Răspunsul ei m-a uluit. “De unde să știu, domnu’, că eu nu am pașaport…”.

Atunci am înțeles ceva mai mult despre Sistem. E o regulă generală, nu-i așa? Trăim într-un loc unde pașaportista nu are pașaport. Unde există doctori fără doctorat. Și medici fără pacienți. Învățământ fără cunoștințe. Agenții “de informații” care nu furnizează informații. Parlamentari fără discursuri parlamentare. Partide fără lideri. Lideri de opinie fără opinii. Inflație fără bani. Piste de biciclete fără biciclete. Marină fără submarine. Corupție fără corupți (mai nou, toți sunt “persecutați politic” de Binom).

Cum am ajuns aici? Am realizat că într-un stat normal, modern, există o anumită ordine. Înainte de a fi una publică, este una logică. Acolo hârtiile se aliniază una cu alta, în funcție de ce scrie pe ele.

Există un respect fundamental pentru concepte. Așa se face că fiecare om și fiecare lucru sunt menționate în hârtii care sunt citite, înțelese și puse, cu grijă, cap la cap. Dacă pe fișa postului scrie “jurist”, tu nu pui un analfabet plagiator drept Ministru al Justiției. Dacă scrie “profesor”, tu nu pui o mămăiță plagiatoare drept Ministru al Educației. Dacă scrie “specie protejată”, tu nu trimiți buldozerele să facă pe acolo o autostradă. Iar dacă faci o porțiune de autostradă atunci verifici în hârtii ca aceea care o contractează să nu fie chiar o firmă de apartament deținută de bunica prefectului.

În Sistem, înainte să se piardă respectul pentru oameni, s-a pierdut respectul pentru logica elementară. Autoritățile publice par niște babuini care au intrat într-o arhivă. Trag de sertare, se uită uimiți la hârtii, le pun în cap, și ți le pun în brațe în timp ce îți cer o banană.

Mi-am luat o cartelă să merg cu autobuzul. Este o bucată albă de plastic. Nu funcționează decât pe autobuz, nu și la metrou. Nu am nici cea mai mică idee câte “călătorii” am pe ea. Am întrebat-o pe doamna din borcanul de tablă. Mi-a explicat că există o procedură la aparatul din autobuz. Apăs pe un buton (nu pe celălalt!) pe care trebuie să îl rețin și citesc. Acolo apare suma. Dar câte călătorii înseamnă asta? Trebuie să fac socoteala. Și de unde știu înainte să mă urc în autobuz? Nu ai cum, afli acolo, pentru că nu ai altă cale decât după ce urci în “mijlocul de transport”.

Unele dintre rădăcinile acestei situații sunt, cred, foarte vechi. Am fost de curând în Spania, de unde se trage împăratul Traian. Să fim bine înțeleși: Spania, pe lângă actuala Românie, este un paradis occidental, un model de ordine, curățenie și disciplină. Și totuși…

Obișnuit cu standardele din Nordul european, mi-au sărit în ochi diverse. La închirieri de mașini era vraiște, unul îți explica ceva, altul altceva. Au spus că îmi dau o “hartă”. Au scos o bucată de hârtie și au desenat apoi ceva cu pixul. “Aproximativ pe aici”. Când am returnat mașina indicatoarele rutiere, confuze, m-au dus pe banda pentu autobuze și apoi într-o parcare de taxiuri.

Însă la noi, cu adevărat ca la nimenea. Aici chiar autoritățile par să își fi pierdut încrederea în propriile documente. De câte ori nu ni se cere o “supra-legalizare” sau o “adeverință” suplimentară, pe lângă actele pe care le avem deja?

Avem parcări fără mașini. Și mașini fără parcări. Autostrăzi fără benzinării. Parcuri fără flori. Asigurări fără garanții. Politică fără politicieni.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *