Visul unui protestatar extenuat

În cea de-a 8-a noapte, am visat că un lider politic român ținea un discurs agresiv din care am reținut doar atât: „Dacă veți mai continua să ieșiți în stradă, noi nu ne vom da demisia!”. Mutră hâdă de câine turbat, dinți și privire de șobolan flămând, o figură învăluită în aura palidă a nesimțirii absolute, voce înfiorătoare. La auzul acestei ticăloșii, cu spume la gură, mă dezic cu lăcomie de toate gândurile mele pașnice și raționale de care m-am agățat în fiecare seară de proteste și încep să pregătesc cea mai urâtă și mai dementă postare de-a mea pe facebook. Mâinile îmi tremurau epileptic, nu mai găseam literele pe tastatura electronică a telefonului, nu-mi mai găseam cuvintele, apoi nu-mi mai găseam gândurile, apoi nu-mi mai găseam telefonul. Conduceam, conduceam mașina prin zăpadă (nici în vis nu se deszăpezesc străzile!) măcinat interior de gândul că aveam ceva important de făcut, gând ce se tot actualiza cu o repetitivitate chinuitoare avertizându-mă că am uitat să fac ceva fără să-mi pot aminti ce. Salut prin claxon doi prieteni vechi ce traversau strada. Au tresărit, și-au contractat pleoapele de parcă o lumină intensă îi orbea și, într-un final, zărindu-mă, am realizat după expresiile lor faciale că nu m-au recunoscut deloc. Imediat după ce îi salut, nu mai sunt în mașină.

Merg pe jos prin zăpadă. Troiene mari, puzderie de oameni încercând să-și găsească drumul cel mai ușor pentru a mai înainta câțiva pași, totul îmbrăcat într-un alb cenușăros. Țintesc în mersul meu haotic porțiunile de drum pe care zăpada este atât de bătătorită încât pot să-mi fac puțin elan și să alunec pe acolo. (Dintotdeauna mi-a plăcut să fac așa.) Pârtia! Pârtiaaa! Dați-mi voie să trec! Alunec întruna, alunec către nicăieri, panta devine din ce în ce mai abruptă. Am uitat și de liderul politic, am uitat și de discursurile lui feroce, am uitat și de poziția mea față de actuala criză politică, m-am uitat până și pe mine. Sunt doar o frântură de materie care a pășit peste granițele gândirii și care alunecă acum fără niciun sens. Izolat complet, mă supun doar legii atracției universale. Brusc, mă simt acasă. Stau întins în pat. Privesc în gol. Înghit în sec. Pe ușă intră o fetiță pe care n-o mai văzusem niciodată. Nervos, o smucesc puternic de-o mână și-o întreb de ce a intrat la mine în casă fără să bată la ușă. E politicos așa? Ce fel de educație ai primit tu acasă?

Speriată, roșie la față, se pierde de tot, gura i se încleștează, nu-mi poate transmite nimic. Cine ești tu?, o întreb. În momentul acela, își dă jos de pe cap boneta pe care erau țesute niște modele în alb-negru și, astfel, îmi răspunde. Ea este o ființă nevinovată, un copil de-o frumusețe năucitoare, întruchiparea desăvârșită a cumințeniei, ea este singura fărâmă de sens care dă lumină unei lumi absurde. Nu știe cum a ajuns acolo. Nimeni, de la începutul și până la sfârșitul timpurilor, n-ar putea afla vreodată cum și de ce a ajuns ea acolo. Eliberată, îmi spune cu voce tremurândă: ”Uneori, mai trece pe aici mama”. Cuprins de remușcări, cu un nod înecăcios în gât, lacrimi usturătoare în ochi, mă răscolește o milă devastatoare. Fără să mai stau pe gânduri, fără să mai ezit vreo clipă, o îmbrățișez. Mă îmbrățișează și ea pe mine și simt atunci că din această îmbrățișare comună, ea, cu ochii închiși, mă strânge cel mai tare. Simt cum mă iartă pentru toate timpurile și-n toate lumile posibile. Mă împac cu mine însumi. Mai mult de-atât, nu pot face.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *