Supă de duminică. În registru pregnant autobiografic

Bata Marianov, sculptor renumit, de origine sârbă, bănățean convins, și-a propus să alterneze, pentru o vreme, din motive felurite, pe care nu-i place să le devoaleze, artele plastice cu arta scriiturii. S-a pornit, așadar, să scrie cu patos mai multe romane cu inserții autobiografice și apoi să le reunească sub titlul Snopul.

Coada dracului. Cartea înstrăinării, roman apărut, în 2016, la Editura Palimpsest, este unul dintre acestea, primul dintr-o serie care se anunță extrem de interesantă. În 2009, sub egida Muzeului de Artă din Timișoara, al cărui director era poetul Marcel Tolcea, îi va fi apărut un monumental volum retrospectiv, o sinteză a căutărilor, intitulat tot Snopul. Se poate, în chip facil, observa cum cele două formule de exprimare, sculptura și literatura, comunică plenar, armonios, cum substanța lor, toate acele fire subtile, complexe, de sens, se întrepătrund și nasc perspective semantice de viitor.

Un stil rugos, cu asperități frastice, cu alunecări pe pantele limbajului, cu o structură preponderent dialogală, ca aceea din teatru, propune Bata Marianov, în romanul Coada dracului. Cartea înstrăinării. Scriitorul îl provoacă pe cititor la o sarabandă autobiografică, din care nu lipsește imaginea directă, adusă în prim-planul relatării fruste, ca o marcă a vieții consumate și reiterate pe pante de amintire fidelă. Autorul stă foarte aproape, lipit cu nostalgice frânturi de memorie, epidermic stă în proximitatea obiectului de studiu, foarte aproape de trecutul său, de ființele care i-au populat acel spațiu. Această apropiere extremă are, de bună seamă, avantajele și dezavantajele ei, are unghiuri vii, cu imagini devastatoare, cum, de asemenea, are unghiuri închise, moarte, împovărătoare, imposibil de animat. Pagina albă devine corespondentul bucății de lemn. Îmblânzirea se va produce, în ambele cazuri, cu remarcabile chinuri, cu înfiorătoare alternanțe. Sculptorul își lucrează postmodern, incisiv, admirabil, poetic, într-un anumit fel, lemnul. Cuvântul, fraza, de asemenea, ca niște bucăți încă necioplite de lemn, trec proba maturității și tânjesc spre zariștea împăcărilor cu sine.

Și-a intitulat cartea: Coada dracului, astfel încât, pe cititor, să-l treacă toți fiorii, să rămână încremenit, să se sperie, poate. O altă formulă, mai puțin extrasă din registrul folcloric, din recuzita tabu a acestuia, o expresie pe care autorul o folosește în chiar corpul romanului, Diavolul irelevanței, ar fi păcătuit prin registrul artificial-neologic. E mai cu dichis, modern în exprimare, fără organ anatomic compromițător la vedere, dar, în același timp, irelevant în contextul unei stilistici a lucrului descris la modul cel mai direct cu putință.

bata foto

Criticul de artă Pavel Șușară îl caracteriza astfel pe sculptorul bănățean, într-un articol apărut, în 1999, în ”România literară”, și intitulat Paradoxurile lui Bata Marianov: ”Artistul, indiferent de limbajul în care s-a specializat – în măsura în care această specializare mai există –, se afirmă printr-o gesticulație multiplă, se implică direct în cotidian, se eliberează de atemporalitatea glacială și trăiește, în priză directă și pe spații mici, întreaga învolburare a istoriei.” Cât de mult se aseamănă artistul plastic Bata Marianov cu scriitorul, dacă ar fi să-i dăm crezare criticului de artă, rămâne s-o stabilească tot… istoria sau – de ce nu? – critica literară.

Ca orice scriere despre propria viață, și cartea de față recuperează nu doar zonele luminoase, ci și pe cele tenebroase, căci autobiografia se fabrică întotdeauna din bivalențe, din negru și alb, din culori întinse nuanțat pe planșeta existenței, de la galben murdar până la roșu intens. Din paradoxuri, adesea. Trimiterile la spațiul internautic, la toxicitatea sau supremația Facebook-ului, nu sunt, în acest context, întâmplătoare.

Bata Marianov vorbește despre buimăceala care l-a cuprins când a început să scrie în două limbi, română și sârbă. Poate de aceea se întâmplă ca limbile să interfereze în acest roman, poate de aceea se creează zone de hibridizare lexicală, blocaje psihice acute, cum le numește însuși autorul. Se hazardează și-n spațiul teoriilor lingvistice, nu tocmai de ultimă oră. Apare, cumva ciudat, numele lingvistului Noam Chomsky. Ca un fel de etapă a unei documentări în curs de fabricare sau ca o formă de a prezenta cititorilor o altă fațetă a personalității sale.

Elementele ce țin de gastronomie revin în carte, sosurile preparate de mama, de roșii, de usturoi, de hrean, de mărar, sau de bunica, supa de duminică, hrana sfântă a bănățeanului, transmiterea lor ca un bun al familiei, o moștenire unică, referirile la vechiul regim, la perioada școlarizării, la cum a prins drag de artele plastice și ce rol a jucat în formarea sa profesorul de desen, toate concură la realizarea unei palete largi de ademeniri și de efecte la cititor.

Pentru a fluidiza și pentru a marca stilistic textul, pentru a-l fragmenta, Bata Marianov a optat pentru o formulă aparte de structurare a textului, renunțând la titlurile de paragrafe, spre exemplu. Oricum citim romanul, cu orice tip de ochelari hermeneutici, e clar că vor ieși în evidență, ca niște faruri existențiale, acele părți marcatoare de specific bănățean, atât de dragi, se pare, autorului. Ele sunt decupaje ale unei memorii exersate, extrem de atentă la detalii, la fragmentele de viață nude. Asemenea fotografiilor, aceste inserții stârnesc – pe bună dreptate – curiozitatea cititorului proxim, care se regăsește în spiritul lor, ca-ntr-o poveste în poveste aflată. Printre aceste secvențe, câștigă în chip absolut: supa bănățeană de găină, servită duminica, în familie, după slujba de la biserică; sosurile, felurite și delicate, preparate de mama autorului (apare chiar o conexiune, raportată la acest context, între lingvistica lui Chomsky și așa-zisul sos primordial, din care ne-am fi născut cu toții); foaia de cort, din care se confecționau diverse piese de vestimentație înainte de Revoluție; Rampa și altele, la fel de interesante, la fel de incitante, declanșatoare de povești care trimit la o memorie colectivă, indubitabil.

Multe locuri comune apar în roman, care intră, când ostenit, când percutant, într-o inepuizabilă memorie a locului, a Banatului, multe recurențe, ca și când autorul, cu obstinație, dorește să nu uite și să ne facă părtași la neuitarea lui. Apoi, defilarea relațiilor avute cu felurite iubite, în liceu, în facultate, momentele de tensiune generate de acestea, modul cum o privește autorul pe femeie, în general, și ce rol a jucat aceasta în viața lui, toate devin popasuri necesare în conturarea portretului unui scriitor rebel, a unei scriituri greu de domolit. Iubiri care revin ca valul pe malul unei ape, precum unguroaica Ilona, iubiri devastatoare, trăite la flacăra cea mai înaltă, plenar, par să-l destabilizeze pe sculptorul Bata Marianov, să-l trimită într-o zonă de lumești și necontrolate întâmplări.

Marea pasiune pare a fi, însă, fără nicio urmă de îndoială, observarea aproapelui, cu toate defectele lui, dar și o apăsată, mereu fortificată, aplecare spre vorba care curge, rostită în straie autohtone, uneori neîngrijit, alteori, cu fast, sărbătorește, încăpățânându-se să păstreze registrul înalt al discursului scris. De fiecare dată, cu oarecare ezitare. Dovadă stau nenumăratele semne de întrebare presărate în carte, ca niște indicii lăsate prin pădure de drumeți, pentru a-i feri pe alții de rătăcire sau, poate, pentru a se lăsa pe sine pradă haoticei înstrăinări. Multele paranteze, tendința de a explica pe îndelete, bătrânește, de a-l informa corect, pe cât posibil, pe cititor, funcționează, cum am spus, într-alt loc, ca un fel de efecte teatrale, exact ca-n piesele de teatru. Mai ales pe acela care nu trăise în vremea aceea, aceste cârje textuale ajutătoare îl vor aduce mai aproape de scriitor. Apar, așadar, însoțind într-un mod atipic noima romanului, parantezele-ecou, un fel de didascalii, ca-n teatru.

Diversitatea etnică se transformă, de la un pasaj la altul, într-o țesere monotonă a unei geografii a locului. Numele de femei sau de prieteni, de cunoscuți sau de persoane pasagere, cu care autorul vine în contact, de-a lungul vremii, precum Ilona, Erjike, Aranka, Arpad etc.,  defilează în roman, de la un capăt la altul, și impun o antroponimie specifică zonei de vest a țării, Banatului, mai precis.

Bata Marianov e hâtru, dar și acid, în multe locuri ale cărții. Duce ironia până la formele dure ale sarcasmului. Are și umor, nu foarte mult, atâta cât să nu alunece în terne expuneri de întâmplări trecute. O personalitate puternică, greu de a fi strunită și introdusă într-o unică formulă de exprimare, într-un țarc al exprimării adecvate, prudente, cizelate. Oralitatea, practicarea stilului colocvial implică și o ieșire automată din zona limbii literare, o avansare, adesea necontrolată, în teritoriul derapajelor, al inexactităților, al automatismelor de limbaj sau al reziduurilor lingvistice. Cartea înstrăinării pare un jurnal dialogat, dacă se poate spune astfel.

Cartea înstrăinării este, într-un anumit fel, și cartea regăsirii, a recuperării unui trecut înscris în porii ființei sculptorului. Figura părinților, a bunicii, rămân centrale în text și arată în ce măsură raportarea se face, din orice unghi ar fi privită viața, la familie, ca unic și de necontestat reper. La ceilalți, într-o mai mică măsură, cu mijloace de precauție, la femeia iubită, la prieteni. Raportarea la ceilalți ca o formă de neuitare.

Sculptorul cosmopolit, spune, la un moment dat, într-o reușită pagină de literatură, despre Banatul multietnic: ”Strada arăta ca un teren de fotbal, pe care noi, de multe ori, ne jucam pe trei sau patru limbi bănăţene: româneşte, ungureşte, nemţeşte sau sârbeşte. Când mingea ajungea undeva peste gard, prin tufele de trandafiri, trăgeam la sorţi cine se va duce s-o recupereze dintre spinii lujerilor, jertfindu-se în felul acesta pentru binele obştesc.

Numai pe mijloc strada era chilugă: şerpuiau două fâșii paralele unde pământul era bătucit de urmele roţilor de căruţă. O dată sau de două ori pe săptămână, trecea sifonarul cu platforma lui trasă de cai cu picioare butucănoase, pe care, în lăzi de lemn, clămpăneau sticlele acelea grele şi groase: „Sodaaa, sodaaa!” se auzea vocea lui, de departe, chiar înainte de a coti pe strada noastră… Toamna mai veneau acelaşi feluri de căruţe, când oamenii începeau să se aprovizioneze cu lemne pentru iarnă. În rest, era linişte şi pace, maşinile erau aproape inexistente, rar le vedeai şi pe străzi mai centrale ale oraşului. Uliţele din cartier erau, practic, sub controlul nostru, al turmei de fete şi băieţi de toate provenienţele Banatului multietnic.”

Încărcate de nostalgie bine temperată, astfel de pagini, însoțite de interludii aspre, de note grave, construiesc profilul unui atipic scriitor-sculptor,  pentru care realitatea e felie de trecut așezată-n straturi dense, adesea sângerânde, peste alte felii de trecut. Realitatea care se lasă cu greu, niciodată la modul absolut, ficționalizată.

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *