Trăim în România

Trăim în România. Este o expresie care m-a iritat mereu din cauza a ceea ce părea că reprezintă până acum. Tonul care o acompania invariabil era cel al renunțării, al servilismului, al lentorii eterne. Un ton în care se întrezărea justificarea facilă de a nu putea schimba nimic, de a nu te expune, de a nu da un exemplu. În aceste zile, am văzut o schimbare cum nu mi-aș fi imaginat că e posibilă în următoarele decenii. Am văzut mozaicul care este România, a șirului neîntrerupt care ne leagă prezentul de trecut și de viitor. Pe noi, românii, și pe toți cei care numesc acest loc acasă, împreună, alături de noi.

Am văzut fața unui moment care nu putea fi creat în acest fel decât aici, în acest colț al unui continent bătrân, care și-a văzut moartea cu ochii adesea, dar care mereu a găsit puterea să se regenereze prin propriile resurse. Această putere de regenerare a fost căutată sau promisă de nenumărate guverne și ideologii. Însă ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în aceste zile nu are o ideologie, are mai mult decât atât, are o conștiință a adevărului. Nu a variantelor de adevăr, a unei false istorii a adevărului, ci a adevărului pur și simplu. A unor lucruri simple, adesea mărunte, adesea nespuse, adesea neștiute, care nu sunt palpabile, dar care reprezintă, în ansamblul lor, totul.

Am văzut această putere sfidând frigul din februarie, când cei care numesc România casa lor, fie și de peste oceane, copiii primei Revoluții, fie tineri sau în vârstă, au dovedit că se poate. Am văzut o victorie asupra lăcomiei, asupra resemnării slugarnice, asupra meschinului banal din oameni. Am văzut fantome, rămășițe ale unui accident istoric încercând cu disperare să plutească deasupra potopului care urma să-i măture, văzând doar conjurațiile altor odioși la fel de fantomatici, mereu orbi în fața adevărului care le stătea înainte. Am văzut lăsarea în urmă și uitarea tuturor neterminaților, a celor împodobiți doar cu machiaj și materie falsă, a celor goi pe dinăuntru. Am văzut bătrâni ce păruseră trecuți prin toate etapele cinismului amar purtând pe fețe zâmbete pe care păreau să le fi așteptat de decenii. Am văzut părinți care nu voiau să-și cunoască copiii doar de pe ecrane. Am văzut copii care nu voiau să mai fie hoți pe lume.

Am văzut clipa în care România a lăsat în urmă, în sfârșit, lumea și tristețile lui Caragiale. Am văzut, pentru prima dată în viață, în toată complexitatea sa, amestecând indignare, blândețe, umor și hotărârea de a rezista cu orice preț unor fărâme care nu o reprezintă cu adevărat, România măreață. Am văzut zile reci și luminoase în februarie, când România profundă a trecut printr-o mocirlă și a ieșit la capătul celălalt curată. Acum, în timp ce resturile unei lumi se clatină, expresia și-a cucerit demnitatea:

Trăim în România.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *