O frază atribuită unuia dintre marii poeţi ruşi ai secolului trecut, Osip Mandelştam, spune că numai în Rusia poezia este respectată cu adevărat, fiindcă aici poţi fi ucis pentru ea. Afirmaţia lui Mandelştam a fost considerată premonitorie, fiindcă poetul însuşi a murit în 1938, după ce fusese arestat şi condamnat la cinci ani de lagăr în Siberia – probabil din cauza unui poem critic la adresa lui Stalin, care circula printre prietenii săi apropiaţi. Ea a fost percepută nu doar ca un elogiu adus culturii ruse, ci, într-o măsură chiar mai mare, ca o validare a puterii pe care o are cuvîntul într-o societate totalitară.
La mulţi ani după căderea comunismului în România, am auzit spusele lui Mandelştam reinterpretate într-o cheie nostalgică: cu toate păcatele comunismului – numeroase, nu-i vorbă –, cel puţin artiştii, scriitorii, oamenii de cultură erau preţuiţi. Cuvîntul lor, oricît de îngrădit va fi fost, avea mai multă greutate decît în actuala epocă de confuzie a valorilor şi degringoladă morală. În postcomunism nu se mai moare din cauza poeziei, pentru că nimănui nu-i mai pasă suficient de mult de ea. S-a cîştigat libertatea cuvîntului, dar cuvîntul şi-a pierdut greutatea pe care o avea atunci cînd era controlat, restricţionat, interzis.
O asemenea interpretare e, evident, stupidă. Într-o lume în care poţi muri din pricina unei poezii arta nu e apreciată pentru valoarea ei estetică, ci pentru potenţialul ei subversiv. Atît cititorii, cît şi servitorii regimului caută acel potenţial: cei dintîi pentru a trăi, prin procură, fiorul revoltei, ceilalţi pentru a înăbuşi din faşă arta subversivă sau pentru a-i pedepsi exemplar pe autorii ei.
Nici declaraţia lui Mandelştam, dincolo de tragica poveste asociată ei, nu poate fi luată ca reper, fiindcă falsifică prin părtinire. În Uniunea Sovietică nu erai ucis doar pentru poezie, ci şi pentru multe alte lucruri pe care s-ar zice că puterea comunistă le respecta nespus. Era de ajuns să cîrteşti împotriva cartelelor de alimente sau să lauzi calităţile unui automobil american şi imediat regimul sovietic te respecta prin arestare, deportare în Siberia sau împuşcare în ceafă. În cartea laureatei Nobel Svetlana Aleksievici Vremuri second-hand e povestit, printre altele, cazul unui ins care a exclamat exasperat într-un magazin: „Douăzeci de ani de putere sovietică şi tot nu sîntem în stare să facem nişte pantaloni ca lumea!“ O asemenea declaraţie, care într-o altă lume ar fi atras, poate, cîteva zîmbete amuzate, i-a adus autorului ei cîţiva ani de lagăr.
Îmi amintesc ultimii ani ai comunismului românesc, cînd sentimentul dominant era de neîncredere şi frică: frica să nu spui ce nu trebuie, să nu scrii ce nu trebuie, să nu faci ceva greşit. Eu eram prea tînăr şi n-am apucat să public nimic – nici subversiv, nici altfel –, dar asta nu m-a scutit să mă ciocnesc de aparatul represiv şi să-i miros gheara vînturată pe sub nasul meu de adolescent.
Prima dată am păţit-o în timpul serviciului militar obligatoriu, cînd, în urma unui denunţ, am intrat în atenţia ofiţerului de contrainformaţii al unităţii. Mi s-au confiscat şi citit toate scrisorile personale, am fost anchetat, am dat zeci de declaraţii şi, cum am aflat ulterior, mi s-a întocmit un DUI (dosar de urmărire informativă). În ochii statului socialist devenisem dintr-odată suspect, iar motivele le-am descoperit abia după prăbuşirea comunismului, cînd mi-am putut consulta dosarul întocmit de Securitate. În primul rînd corespondasem cu o adolescentă din Iugoslavia, adică schimbaserăm într-o engleză şchioapă cîteva scrisori despre muzica pop şi rock a vremii, ceea ce, tradus în limbajul regimului, însemna „întreţinerea de relaţii cu cetăţeni străini şi transmiterea ilegală de informaţii“. În al doilea rînd, în una sau două dintre scrisori prietenii mei pomeniseră de nişte cunoscuţi care fugiseră peste graniţă, o realitate banală a epocii, dar care, din perspectiva Securităţii, însemna „constituirea unei reţele infracţionale în vederea traversării ilegală a frontierelor statului“. N-am fost arestat pentru asta. Nici n-am fost ucis – doar nu scrisesem poezii. Am fost doar tracasat, anchetat, ameninţat cu închisoarea sau batalionul disciplinar şi, cum spuneam, m-am ales cu faimosul DUI, adică includerea în lunga listă neagră a regimului.
După aceea, în primul semestru de facultate, am făcut împreună cu doi colegi de la Filologie o revistă independentă. Vorba vine revistă: era o coală A4, scrisă de mînă şi copiată în patru exemplare, pe care o lipeam în cîteva locuri: la universitate, la cantină, la căminele studenţeşti. Revista se numea Ţînţăroiu’, era naiv-glumeaţă, deloc politică, şi a pierit după al treilea număr, cînd am fost vizitaţi de reprezentantul Asociaţiei Studenţilor Comunişti din universitate, un ins cu vreo trei ani mai vîrstnic decît noi. Pe un ton voalat ameninţător, individul ne-a atras atenţia că ne jucăm cu focul, că astfel de iniţiative sînt interzise, iar dacă vrem să nu fim exmatriculaţi, ar fi bine să ne potolim. De altfel, textele noastre inocente nici nu sînt tocmai inocente, ştia şi el să citească printre rînduri, uite un citat din Freud, o aluzie la Nietzsche, e clar ce-am vrut să spunem, clar şi periculos… Habar n-am nici în ziua de azi ce subtexte subversive văzuse reprezentantul studenţimii comuniste în încropelile noastre glumeţe, dar am înţeles atîta: că orice poate fi interpretat şi că într-un regim dictatorial doar umilinţa tăcută îţi poate oferi liniştea.
Aşa că prefer lumile în care oamenii citesc poezia, nu o respectă: o citesc, le place sau nu le place şi-atîta tot. Fiindcă dictaturile nu-i iubesc şi nici nu-i respectă pe artişti decît atunci cînd li se supun. Nu iubesc nici o formă de libertate. Acolo unde poţi fi ucis pentru o poezie, poţi fi ucis pentru multe alte lucruri, care n-au legătură cu respectul, ci cu frica, ura şi dispreţul faţă de om, fie el artist sau nu. O lume în care un cetăţean oarecare urlă în piaţa publică obscenităţi la adresa conducerii statului e de o mie de ori mai bună decît una în care exprimarea liberă e o formă de curaj, respectată în tăcere, iar acel respect se traduce prin omor, tortură sau închisoare. Osip Mandelştam – şi mulţi alţii – ar fi meritat o astfel de lume. Fie şi cu mai puţin respect.
Notă: acest text a apărut în versiune primă în numărul din ianuarie 2017 al revistei ORIZONT.
