Cum mi-a salvat viața Petru Creția

O singură dată l-am văzut pe Petru Creția la televizor, la ultima emisiune în care a apărut, ca invitat al lui Iosif Sava. La un moment dat, a luat o carte în mână, pregătindu-se să citească un fragment. Chiar dacă n-aș fi știut absolut nimic despre el, din felul în care a luat cartea în mână, a deschis-o, a răsfoit-o și a citit mi-aș fi putut da seama că este un om care stăpânește biblioteci, lăsându-se, în același timp asimilat de ele. Filele păreau dresate de mâinile lui, de degetele lui știutoare de carte, i se supuneau, dar în același timp și el li se supunea lor. Un fel de unio mystica între om și carte sau, cine știe, un fel de dragoste carnală între bărbat și fila scrisă. Ca orice adevărat cititor n-avea nevoie să-și pună semne (cum fac azi diverși invitați sau moderatori tv). Petru Creția avea toate marcajele în el și mergea de-a lungul lor până la pasajul dorit, pe care îl citea așa cum numai cineva care are tot drumul literar bine trasat în minte o poate face.

O singură dată am vorbit la telefon cu Petru Creția. Eram redactor la România literară și, prin 1996, pregăteam nu știu ce anchetă literară sau, poate, un număr tematic la care mi-aș fi dorit să colaboreze. Mi-a spus, cu vocea lui cultivată și politicoasă că, din păcate, trebuie să-și drămuiască timpul rămas și să-și încheie lucrurile deja începute. N-am insistat deloc, se vedea că nu e un pretext. Într-adevăr, în 1997 Petru Creția a murit. Moartea lui m-a tulburat. Îl mitizam, pentru că, o dată, Petru Creția mi-a salvat viața.

Așadar, o singură dată, Petru Creția mi-a salvat viața. Aveam vreo 28 de ani și zăceam în spital (cum se zăcea în spitalele comuniste), imediat după o operație de amigdalită. În tot salonul, un singur pat mai era ocupat de o pacientă imobilizată și narcotizată. Se auzea un difuzor care transmitea programul 1, din cele două existente, ambele de stat, firește. La un moment dat, m-am înecat și am simțit că mă sufoc. N-aveam ce face și n-aveam cum să strig, și nici pe cine. N-aveam ceai sau apă. Simultan am avut un atac de panică, înrăutățind lucrurile până la limită. Atunci, din difuzor, am auzit vocea lui Petru Creția, care citea un sonet eminescian și-l comenta. Am ascultat, de-a lungul vieții, multe voci care citeau poezii eminesciene, uneori chiar foarte bine. Dar nici una nu se compară cu vocea cunoscătoare de Eminescu a lui Petru Creția. Nu pentru că îl editase pe Eminescu, ci pentru că toată poezia lumii și toată tristețea bărbatului se aliaseră, aici, cu editorul. Fără să vreau, m-am lăsat prinsă în fluxul versurilor și al interpretării lor (era un sonet de dragoste) și panica mi-a trecut, iar respirația mi-a revenit. De atunci îi port în sinea mea lui Petru Creția o recunoștință poetică în cel mai concret sens al cuvântului. Nu, la telefonul pe care i l-am dat, n-am avut curaj să-i povestesc un episod atât de intim, așa că, la fel cum se întâmplă în atâtea cazuri, n-a aflat că mi-a salvat viața.

Și pentru că îl mitizam și-l socoteam un erou de epopee, mi-am construit și o variantă pe măsură, a morții lui. Știam că e bolnav de inimă și că orice lovitură îi poate fi fatală. În România literară din săptămâna morții lui, cred, a apărut un mic text semnat de el (sau poate doar legat de el?) cu o cumplită – pentru cineva de rigurozitatea lui filologică – greșeală de tipar. M-am gândit că a fost lovit de săgeata otrăvită a greșelii în călcâiul vulnerabil, adică exigența față de fiecare literă scrisă, dovedind astfel lumii cât preț are cuvântul. Cât preț avea cândva cuvântul.

La 21 ianuarie s-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Petru Creția. La 14 aprilie se vor împlini 20 de ani de la moartea lui.