ca tutunul din foi de țigări ”Carpați” fără filtru

Poezia lui Alex Potcoavă, din volumul Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, apărut, în 2016, la Casa de Editură Max Blecher, în condiții grafice și de redactare excelente, e ca tutunul din foi de țigări ”Carpați” fără filtru. Tare. Amară. Sau, dacă preferați, tare amară, pentru a avea grad de intensitate exprimat. (A se citi adecvat: ”chinuitoare; dureroasă; tristă”.) Îți rămâne pe cerul gurii multă vreme după ce ai citit-o și, eventual, răscitit-o/ recitat-o cu voce tare. Există o ardere mocnită în ea, o aciditate a frazării, chiar o formă mai gravă, de ieșire mecanizată, programatică, din zona lirismului. Asumată, conștientizată, fără doar și poate. O parașutare pe un sol minat, mizerabilismul, contestat sau doar repus, cu trâmbițe și surle, la răstimpuri, în discuție de tinerii critici literari. Materia poetică postmodernă, cu rădăcini în avangardism și-n poezia tranzitivă americană, va fi organizată ferm, uzând, la titlu, numai de nume proprii, după cum se poate urmări în cuprinsul cărții. 69 de nume, prenume sau hipocoristice așezate uniform, ca treptele, în bătaia valului înalt, pe o scăriță de ambarcațiune fluvială: eminescu, marinescu, nicolae, petre stoica, chichere, costel, dero, bunaru, kosta, lanyi, izzy, robert, grizu, costinaș, ștefan, zoli, marius, corne, cipri, seba, olivia, țupa, komartin, leac, tudor, oana.

Textele par, la o primă citire, dedicații adresate unor amici, dar nu-s, de fapt, decât poezii-povești, niște, cu focos nuclear, episoade imaginative, ieșite din pălăria cu boruri largi a unui prestidigitator, precum porumbeii albi, porumbeii-poştaș, în numerele reușite de circ, cele savurate de copii, de bătrâni, de toți spectatorii, în egală măsură. Nu căutați, cu orice preț, pagini (auto)biografice, nu veți găsi decât umbra lor sau proiectarea în oglinzi multiple, paralele, până la indescifrabila tăcere din spatele versului.

porcoava-coperta-carte

Sec, antiliric, cubist, restricționist, antimetaforic, sarcastic până la epuizarea cititorului fidel/ ideal, rece spre înghețat, stratificat, narativ, dinamitard, obsedant, uniform, cerebral. Nu are scăpări de lirism necontrolat, cum se întâmplă cu scriitorii, atunci când țin morțiș să nu deraieze, să se mențină pe o anumită traiectorie stilistică. Se cenzurează permanent. Taie perfect, în linii dureroase, până-n carne vie, cadrele, unghiurile, liniile, până la neputința privitorului. Îți ia mâna, încearcă s-o încălzească, s-o mângâie, scoate cuțitul de secționat hârtie, acel delicat coupe-papier din alt secol, cu mâner de fildeș, și, cu vârful, lent, îl poartă prin fața ochilor. Nu-l înfige, dar tensiunea a crescut între scriitorul aflat pe câmpul de luptă, întotdeauna cu arma la picior, și cititorul ieșit transpirat nevoie mare din toată povestea. Parteneriatul lor o ia razna și te întrebi cine pe cine sfidează.

Ghicești prietenii literare, Țupa, Komartin, Leac, Tudor, Costel Stancu, Bunaru, Gabi Marineasa sau influențe, modele, Chichere, Sașa Pană, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Gellu Naum, nimic direct, nimic clar, totul mascat sub scoarța translucidă a versului douămiist. Personal, mi-au plăcut eminescu și chichere, percutanța imaginilor din aceste poeme, varietatea senzațiilor stârnite, familiaritatea cu care se raportează la ceilalți, ca-ntr-o prelungă scenă de Burgtheater. Sau, la alt pol al lecturii, scena, aproape de teatru absurd, provincială, de n-ar fi profund metropolitană, cu chelnărița supusă unui indecent, devastator, pentru privitori, ritual. Înregistrarea detaliilor, în stil minor, misoginia, cinismul, chiar, insinuant. Stilul macho. Poezia tranzitivă, a instantaneului cotidian, care se hrănește din real ca dintr-un lichid anesteziant, poezia cap de secure, poezia ca ardeiul iute, poezia care roade, puțin câte puțin, din gusturile rafinate ale cititorului. Amarul din ea. Pelinul. Forța de a nu intra, cu niciun preț, în zona metaforicului vătămător, prolific, rezidual.

Femeia, atât cât apare, se pulverizează-n ipostaze nu prea convenabile. Scapă copilul între picioare, când îi dă naștere, se lasă dusă de nas de gașca băieților răi și așa mai departe. Cumva, se proclamă supremația masculinului. În poezie și-n afara ei. Ca și cum poezia ar fi un teritoriu al bărbaților, prin excelență. Orgoliu masculin, vanitate, instinct de autoapărare, gravitatea cu care (se) privește peste umăr, nicio inconsecvență, același ritm autoimpus. Pășește-n vers militărește, cu arma niciodată neactivată. Are-n ochire, în trăgaci, metafora. Împușcă figurile de stil, rând pe rând, iar poemul, greoi, ca o placă de marmură, se scutură de praf și de pușcă, revine în front, poziția forte, de (contra)atac.

Indivizi neadaptați, imigranți în așteptarea cetățeniei române, poeți care beau în neștire, somați de poliție, neamendați, fel de fel de meseriași, bișnițari, liftieri, grofi, milițieni, soldați căzuți la datorie, revoluționari, șoferi de taxi, nenumărate figuri ale unei lumi decrepite sau doar în căutare de salvare se perindă brownian prin poezia narativă, antiromantică, a lui Alex Potcoavă și niciun critic literar nu poate ignora inciziile profunde pe care acestea le sapă-n real. Metafora se spulberă cu primul poem. Nicio undă de cedare în fața versului clasic, asistăm la o târâre a lui în spațiul profan al cotidianului, al impurităților vizuale și conceptuale. Eminescu, o dată căzut de pe soclu, începe ritualul creării propriului teritoriu poetic. Aici scriu eu, poetul Alex Potcoavă, aici e viața mea, poveștile mele se iscă unele dintr-altele, pe Eminescu îl scriu cu literă mare, dacă vreau, pe Prévert, nu. Poeziile lui Prévert au fost puse și pe muzică, ale lui Eminescu, la fel. Și ale mele ar putea fi cântate în cazarme, ostășește. Poezie dominatoare, așadar. Persistentă. Dialogală, de la primul la ultimul vers. De aici și posibilitatea de-a o juca, asemenea pieselor de teatru experimental, pe-o scenă improvizată. În centrul orașului sau la periferie. Pe treptele catedralei ori în baruri insalubre. Într-un balon de croazieră în jurul lumii. Pe o platformă de tir. Într-o peșteră. Pe câmp.

Puținele oaze de lirism sunt spulberate prin luarea imediat în răspăr, prin cuvinte care răstoarnă sensul, îl înțepenesc în narativ și pace. În primul poem al volumului, eminescu, în logica unui inventar ad-hoc al mișcării stradale, a ceea ce se vede și se trăiește în direct, fără artificiale redirecționări, sunt minimalizate, căzute-n derizoriu, câteva dintre însemnele stilului poetic eminescian: lacul cu nuferi, codrul. Totuși, tonul se vrea a fi blând, scurtcircuitat de undele umorului care pare că întreține litera. E un soi de balcanizare a ritmului, de rămânere în paradigma versului scris pe-ndelete, cu timp, sedimentat în pagină, conservat în coconul literalității: ”lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă/ răspunde – ce să fac sunt la ramona/ cum așa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum/ gelu se ridică de la masă/ – eh eminescu a fost asta e trebuie să plec/ fată vaca lui amariei/ omul își pune casca pe cap iese urcă/ pe scuter și-o șterge în praf/ o școlăriță trece prin fața birtului în/ trening roz cu un trandafir roz în mână”. Tot în resortul unei poezii oriental-bănățene, aș plasa familia, legăturile cu reprezentanții ei, recurența figurii părintelui, a mamei, mai ales, care revine accentuat, se metamorfozează, dispare, în paginile volumului. Casa, pământul, prunii din care, toamna, se face țuică. Alex Potcoavă e conectat la ritmurile acestora.

Relaționarea cu moartea, miza supremă a cărții, dialogul ascuțit, purtat cu prieteni care nu mai sunt, cimitirul, groapa, scoaterea osemintelor, toate vor fi anunțate, anticipate, încă din poemul programatic, deschizător de carte: ”în oglinda retrovizoare/ viața și moartea se uită/ ca aiuritele la mine/ ca amețitele se/ țin în brațe pe mijlocul șoselei”.

Frumos în tristețea lui, ca rotocoalele albastre, ridicate la cer, din fum de țigară, este și finalul poemului petre stoica: ”simt cum în mine plămânii/ se desfac ca două aripi violete de înger/ când prind sub ele fumul țigării/ și zboară fără să știe una de alta/ de înger când eu mă așez în fotoliu/ și-mi văd de moarte și simt”. Moartea omniprezentă, ca o nălucă de care nu poți scăpa, infiltrată în porii cuvintelor, secționând realitatea. Gravitatea cu care se insinuează în fibra poemului, închizându-i sonoritățile după bunu-i plac: ”doar mormântul tău ca o cameră strâmtă/ pe care maică-ta o va lumina cândva/ pentru ultima oară înainte să închidă/ toate florile pe dinafară/ și gata”.

În lanyi, aceeași rămânere în unghiul obtuz al morții, aceeași raportare la ravagiile războiului prin ochii unui străin: ”maică-ta s-a ales cu o fotografie a mormântului/ unde nu a putut ajunge/ și ce impunător era cimitirul acela/ sutele de cruci dominate de inscripția/ filiis optimis – patria grata/ ce solemn totul și proaspăt dat cu var și ireversibil”. Aș continua, căci fiecare poem își poartă moartea cu el, solemn, proaspăt, ireversibil, cum spune în acel vers de mai sus poetul, dar mi-e teamă că s-ar rostogoli mosorul, iar sensurile s-ar, nepermis de mult, răsfira. Mai indicat ar fi să citiți voi înșivă, pe îndelete, să vedeți cum stă treaba cu poezia din volumul Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, cât de departe, cât de sus e în stare ea să-și urce poetul. Să lipească sec viața și moartea, una de alta, până la confundare. Ca tutunul de foița țigării.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *