Nefericirea şi locul de muncă

Ce frumos ar fi să putem toţi lucra în domeniul care ne pasionează şi unde simţim că abilităţile noastre sunt cel mai bine puse în valoare. Ce minunat ar fi să trăim decent, dacă nu excelent, de pe urma muncii care ne satisface şi prin care putem avea impactul pe care îl dorim. Revenind la realitate, observăm că nu sunt mulţi cei care se află într-o astfel de situaţie şi travaliul acestui articol este să descopere cum putem să ascultăm vocea interioară şi să ne trăim viaţa profesională în acord cu cine suntem cu adevărat.

Dacă mă uit la primii mei paşi pe piaţa de muncă, îmi amintesc cerinţa ubicuă, mi se părea atunci, de a fi acumulat deja expertiză; interviuri de-a dreptul ridicole, în care eram întrebată de profesia părinţilor mei; în care nu se preciza intervalul de timp stabilit pentru obţinerea unui răspuns, iar, dacă acesta era negativ, se presupunea că nu merită comunicat (ceea ce se practică în mare parte şi în prezent). Îmi amintesc şi locuri de muncă pe care le-am părăsit rapid: o şcoală unde mi s-a explicat că nu pot deranja anumiţi părinţi, pentru că au un statut social favorizant, un cabinet de coaching unde şefa mea directă folosea toate tehnicile de pasiv-agresivitate ştiute ca să îmi sublinieze lipsa de experienţă.

În acelaşi timp, am întâlnit angajatori care m-au făcut să mă simt binevenită din prima clipă. Când m-am angajat ca psiholog, consilier pentru victimele violenţei în familie, coordonatoarea centrului mi-a declarat că sunt un dar de la Dumnezeu, că s-a rugat ca cineva să se înscrie la concurs. (Dacă nu erau concurenţi pentru postul de psiholog, ar fi fost blocat.) M-am simţit încântată că sunt primită cu braţele deschise şi că o să am o şefă aşa simpatică şi deschisă, căreia îi pasă de beneficiari şi de serviciile dedicate lor.

Am participat la interviuri în care am admirat bunul simţ, umorul, inteligenţa şi graţia în comunicare. Am avut şi am colegi, care au fost de la început gentili, care m-au ajutat să înţeleg cultura organizaţională şi mi-au facilitat adaptarea. Similar, am avut şi am superiori ierarhic, cărora le respect talentul managerial, dedicaţia, rezilienţa. Îmi e mult mai clar acum că e nevoie de fiecare dintre noi, de mişcarea optimă a fiecărei rotiţe ca maşinăria economică să funcţioneze eficient.

Recomandabil ar fi ca, înainte de etapa de aplicare la diferite job-uri, să fi ales adecvat pregătirea academică. E greu să ignorăm presiunea părinţilor, care, uneori, cu toate intenţiile bune orientate spre un domeniu profitabil, uită că, dacă spiritul nostru nu este hrănit, motivaţia şi plăcerea de a munci mor. Similar, e greu să sondăm fântâna resurselor noastre, dacă nu primim ajutorul potrivit (cum ar fi consilierea vocaţională). Suntem păcăliţi de părţi din noi care au nevoie acută de apreciere, pentru că nu am primit-o de la îngrijitorii noştri, de părţi din noi care sunt speriate de orice diversitate sau risc, pentru că le lipseşte siguranţa emoţională.

Când ne mai limpezim obiectivele şi mai reparăm din fisurile psihicului nostru, s-ar putea să regretăm şi să conştientizăm că e nevoie de un efort consistent pentru a ne repoziţiona viaţa pe făgaşul care îi aparţine. E obositor până la burnout să începem o facultate nouă, pe care să o susţinem în timp ce avem un job full-time. E dificil să intrăm în competiţie apoi de la zero, într-un domeniu nou, în care, pentru posturile fără experienţă, sunt preponderent angajaţi tineri. E cu atât mai împovărător, dacă deja avem un anumit stil de viaţă, care include rate la credite semnificative sau obişnuinţa de a nu ţine de fiecare leuţ până la salariul următor. Aşa cum ştiţi, de obicei, locurile de muncă pentru începători nu sunt cele mai generoase.

E obositor, dificil, împovărător, strângător la pungă, dar nu imposibil. Merită să te lupţi să îţi câştigi satisfacţia de a munci, să simţi că abilităţile tale sunt utilizate la maxim de potenţial, că eşti împlinit, că timpul trece cu folos, fără să aştepţi disperat ziua de vineri. E nevoie, cred, nu doar de efort intelectual, dar şi de o recadrare emoţională şi de expectaţii, prin care să ne raportăm realist la ce urmează. Mie mi se pare grozav când oricine îşi ia cu sine curajul şi pleacă într-o astfel de aventură de reconversie profesională. Chapeau!

Pe de altă parte, există şi situaţia când, de sub atâtea măşti, atâtea locuri de muncă nepotrivite, stresante, chiar chinuitoare, nu mai ştim ce vrem şi ne este caracteristic. Hăituiţi de ameninţarea pierderii mijloacelor bazale de trai, alegem disperaţi orice. Şi, apoi, ţinem cu dinţii de supliciu până când ne blocăm. Ne epuizăm rezistenţa fizică şi psihică şi ajungem într-o stare de spleen, în care nu mai avem chef de nimic. Recomand aici ajutorul unui specialist, care să ghideze revenirea motivaţiei, chiar a entuziasmului de a construi o cale mai sănătoasă, pentru descoperirea identităţii, cu preferinţele ei.

Mai grav, sunt oameni care nu au ştiut niciodată ce vor, pierduţi într-o serie de injoncţiuni şi mesaje din partea părinţilor sau îngrijitorilor, care i-au rănit şi i-au aruncat de pe traiectoria lor firească. Aşa se pot pierde resurse minunate, pentru că vor fi înclinaţi să ţintească mult mai jos decât ceea ce pot obţine, vor avea o rezistenţă scăzută la intemperiile obişnuite ale unui loc de muncă şi o calitate a vieţii cât se poate de pauperă. Aceşti oameni îndepărtaţi de esenţa lor au nevoie de intervenţie terapeutică. E un demers similar de a lua în primire propria fiinţă, eliminând tirania traumei, şi apoi un parcurs, uneori anevoios şi de durată, prin care îşi clădesc sensul, îşi învaţă puterea, devin cei mai aprigi susţinători ai lor înşişi.

Schimbând tonul discuţiei, putem alege bine, selecta organizaţia şi organizaţia să ne selecteze pe noi, ca să descoperim, odată cocoţaţi în fotoliul de angajat, că nu ne place deloc. Nu ne place cultura organizaţională: restrictivă, neprietenoasă, prea tradiţionalistă sau prea fistichie, prea puţin apreciativă. Nu ne plac colegii: sunt puşi pe şicane; nu colaborează, pentru că te văd ca pe o competiţie ce trebuie eliminată; cred că au mereu dreptate, chiar dacă li se aduc dovezi contrare. Nu ne place şeful: critică des, fără să încurajeze creşterea; e nedrept; nu lasă loc de creativitate; e incompetent.

Şi trebuie reluat procesul, dacă poţi să îţi permiţi financiar o astfel de breşă în continuitatea salariilor. Din nou aplicat, mers în varianta cea mai spontană, încrezătoare şi cu cămaşa călcată la interviuri şi încercat un mediu nou, care, sperăm cu toţii, să fie mai primitor şi mai pliat pe felul nostru de a fi.

Ştim deja că jongleria cu locurile de muncă nu e de dorit, de aceea din timpul procesului de recrutare şi selecţie, trebuie să încercăm să aflăm cât mai multe despre organizaţia respectivă, inclusiv detaliile:

  • modul în care se programează concediile (s-ar putea să fie o bilă neagră faptul că angajaţii sunt obligaţi să îşi ia concediu într-o anumită lună din an);
  • modul în care e dispus spaţiul de lucru (poate nu agreezi spaţiul acela liber, cu o pătrăţică a ta, unde, dacă faci un zgomot, deranjezi celelalte pătrăţele);
  • politica faţă de urgenţele personale, când trebuie să o tuleşti spre inundaţia din baie;
  • creşterile salariale care ţin cont mai degrabă de trecerea anilor, decât de diferenţa dintre performanţele individuale.

Să selectăm atent, pentru că nu e prea simpatic să ne entuziasmăm că s-a terminat căutarea, că, în sfârşit, avem şi noi ca tot omul un salariu care vine la sfârşitul lunii şi un concediu pe măsură, ca, mai apoi, să fim dezamăgiţi şi obligaţi să reluăm toată tevatura.

Mai menţionez situaţia în care ai aliniat frumos capacităţile, interesele, eşti în locul în care aproape poţi să atingi visele cu degetele şi, totuşi, îţi lipseşte ceva. Încrederea. Fie că e o anxietate socială care te împinge să fii retras şi să nu îţi spui părerea, fie că e o bravadă sub care se ascunde frica de impostură, e un obstacol neplăcut şi invalidant. Cei care temporizează îmblânzirea anxietăţii, e posibil să piardă oportunităţi şi să se rănească singuri, ţinându-se forţat într-o stare de îndoială de sine şi de nesiguranţă.

Mai sunt multe de povestit. Aştept să îmi împărtăşiţi şi voi experienţele voastre cu nefericirea sau împlinirea la locul de muncă. Dacă vă uitaţi la ziua voastră de lucru şi constataţi că, în cea mai mare parte a timpului, sunteţi încordaţi şi stresaţi, dacă munciţi dincolo de limita celor opt ore, fără să ţineţi cont de nevoia de relaxare şi distracţie, dacă munca a devenit pentru voi o corvoadă, încercaţi să descoperiţi ce generează abaterea de la sănătate şi reglaţi-o. Dacă nu reuşiţi singuri, vă invit în cabinet.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *