Dacă ţi se pare că viaţa ta e terminată, înseamnă că nu ai început-o încă

În trecut, erau diapozitive. Se aduna familia seara la o aniversare. Si puneai diapozitive, de la mare, de la munte, cu fraţii şi surorile în funduleţul gol în nisip. Diapozitivele sunt imaginea pe care o folosesc filmele pentru a sugera copilăria şi trecerea timpului. E sunetul de « Clac » al trecerii la alt diapozitiv. Un sunet mai plin de melancolie decât toate « Madeleine »-ele lui Proust. E şi melancolie, şi tristeţe, deodată.
Sunt etapele. Eşti într-o etapă şi brusc, « Clac », vine o altă etapă. Fiecare e destul de lungă pentru a aduna suferinte şi bucurii de parca nu ar mai veni alta niciodată. Dar, fiecare trece. La un moment dat, mai dai un 20 de ani. 30. 40. Al treilea copil. Al şaselea job.
Aseară am trecut pe la o familie cu mulţi copii. Si, mă uitam la aceşti oameni. Au acea bucurie plină de oboseală a familiilor pline. Si e acel acest amestec de bucurie, când vezi o familie şi copiii cresc, şi cumva tristeţe, dar atenţie: o tristeţe ciudată. Să explic.
E enormă munca de a creşte vreo şase copii deodată. Dar nu e mai enormă decât munca de a te suporta pe tine încă cinci ani, sau zece ani. Adică, omul munceşte, mult sau puţin, dar undeva deasupra timpul trece, şi face să fie relativă chiar şi munca. Ce contează în vieţile grele sau mai puţîn grele a fost undeva, la un moment dar, dorinţa acelui om de a trăi. De a face ceva cu viaţa lui. De a accepta acei copii.
Aceste diapozitive, care fiecare implică poate o doză imensă de muncă. Dar, chiar şi atunci când totul a reuşit, copiii cresc şi oboseala ta a avut rod, viaţa totuşi trece. Cu reuşite sau nu, cu efort sau nu, cu oboseală sau nu. Ea trece. Ce rămâne, dacă chiar şi efortul de a face totul bine nu stinge acest sentiment de trecere?

Ei bine, e ceva dincolo de efort, de obiectivele propuse, de faptul că ele au fost atinse sau nu. Ce rămâne, e un fel de decizie istorică, cosmică, o decizie de a face ceva cu viaţa ta. De a da totul într-o relatie, familie. De a-l servi pe Dumnezeu. De a schimba totul, de a pune umărul la viaţă, la istoria oamenilor.
E un fel de angajare totală în viaţă, într-o relaţie. Intr-un scop. Nu e senzaţia de plenitudine din filmul The Hours, nici clipa minunată a lui Faust, clipa pe care vrei să o faci să rămână. E tocmai invers, nu e ceva minunat din afara ta, ci e ceva din interiorul tău.
E decizia de a începe total viaţa ta. Chiar dacă trăieşti, fără decizia de a-ţi începe viaţa, încă nu ai început să trăieşti. Timpul trece, diapozitivele se trec din cutie pe masa de alături, dar unii oameni încă nu şi-au început viaţa.

Si asta e o veste bună: poate că ai trăit mult dar nu ţi-ai început încă viaţa. Nu e târziu.
Dacă ai o relaţie, să fii implicat sută la sută. Dacă ai o pasiune, un job care îţi place, să fii atent sută la sută la el. In toate astea, să atingi pragul de implicare completă, acea secundă de angajament complet în existenţă. Dacă atingi acel prag de clipă perfectă în interior, treci dincolo de bariera timpului. Ceva face că apar două linii în viaţă, nu una: prima e cea a diapozitivelor, a etapelor care fug ca staţiile de tren. Dar apare a doua linie, cea în care dai totul din tine, te angajezi complet în fiecare zi, clipă, secundă. Şi, pentru că te angajezi complet, eşti cumva paralel cu trecerea timpului. Rămâi în timp, dar îl domini, pentru că ai riscat totul, pentru un om, o cauză, o profesie. Şi atunci, restul timpului nu mai e o cursă împotriva timpului, devine un cadou de fiecare zi pe care timpul îl face generozităţii tale.
Clipa lui Faust cred că face parte din ceea ce teologia numeşte nostalgia paradisului pierdut. Un loc unde totul e bine. Dar, mai e ceva, din fericire, altceva : Motorul imobil al lui Aristotel, actul perfect, dinamismul absolut. Dacă nu putem găsi paradisul pierdut, putem totuşi să învingem viaţa asta, din interior, atunci când vedem că efortul zilnic în sine nu e totul. Mai e linişte abisală a unei implicări fără rest în linia vieţii. Toate frământările, întrebările, ocolurile din viaţă sunt făcute să ne ducă, de voie sau de nevoie, la această implicare absolută.

Si merită. Pentru că clipa lui Faust, chiar dacă o găseşti până la urmă, nu o poţi păstra peste cinci minute. Nu o poţi lua cu tine. Dar clipa de implicare absolută, decizia de a-ţi începe viaţa, odată ce ai experimentat-o, e ceva din tine. O poţi relua apoi clipă de clipă, zi de zi.
Există o luptă împotriva melancoliei, pe lumea asta, şi probabil că e cea mai puternică luptă, la graniţa între ce poate face omul şi ce poate aduce doar mântuirea lui Dumnezeu. Este lupta cuiva ca Monseniorul Ghika, care, ca toţi cei care au câştigat lupta, a câştigat-o din timpul vieţii: „Dacă ţi se pare că viaţa ta e terminată, înseamnă că nu ai început-o încă”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *