Scriitoarea Veronica D. Niculescu își pune singură diagnosticul atunci când se întreabă, la pagina 228, ce-ar fi potrivit să facă cu această „ciudățenie” de care se va desprinde greu, și cui îi trebuie o astfel de „dresură de gânduri negre, în rochiță de voal”. Noul său titlu e o carte insolită, stranie în peisajul literar al anului 2016.
Ciudățenia începe de la bun început, odată cu titlul – „Spre văi de jad și sălbăție”. Ca să alegi o astfel de intrare în romanul pus în ramă de colecția Ego proză a editurii Polirom, îți trebuie o puternică doză de dezinvoltură poetică, vecină cu grația sau cu inconștiența. E din start un gest de scriitor. Cu sintagma aceasta drept lentilă poetică puternic deformatoare te uiți în text și păstrezi într-un colț al minții nedumerirea – e oare proză poetică, sau ce-o fi? Și nedumerirea nu te mai părăsește pe măsură ce înaintezi în poveste, căutând, ca și autoarea, centrul vârtejului, dacă nu cumva « golul trebuie să fie esența oricărei povești, axul mereu mișcător ».
Cartea are trei părți, mult inegale ca întindere. Prima parte, intitulată „Pe drum” e un fel de preambul confesiv-descriptiv, la persona I : naratoarea e pe cale să scrie o carte și pentru asta parcurge trei kilometri pînă la o bibliotecă aflată pe malul Dâmboviței, unde lucrează zilnic la povestea ei, atentă în același timp la amanuntele din jur, prinse în insectarul vieții sale interioare în culori ezitante, ușor depresive, din lumea zilei de azi. După doar cîteva pagini începe partea a doua, intitulată și mai straniu „Mereu Da Flor și dragostea măiastră”, ea însăși construită din trei părți și un epilog, fiecare parte având nouă tablouri. De la primele rânduri înțelegi, abrupt, și e ca vertijul unui carusel, ce carte scrie naratoarea. Uluirea e atît de intensă încât citești, aluneci de fapt feeric printre cuvinte și-ți vine întruna să reașezi frazele pe pagină: Mereu Da Flor e o prințesă iar naratoarea îi spune povestea în versuri de cîte 17 silabe, muzicale și fluide, ascunse în haina liniară a prozei. Armonia, ritmul, rimele trimit la « Călin file din poveste», iar vraja se instalează total, năucitor. În basmul Veronicăi D. Niculescu e tot timpul o lumină de chihlimbar care învăluie „văile de jad și sălbăție”, de fapt un fel de tărâm miraculos unde are loc o prefacere adâncă, tainică. « În zi de toamnă numai miere, citind iar cartea minunată, pricepe taine și mistere pe care altfel niciodată ea nu le-ar fi putut cuprinde. » Copila Mereu Da flor va întîlni pe cineva care-i va însoți blând și hotărâtor preschimbarea din copil în adult, din copilă în femeie. Basmul nu durează mult (o mie de versuri, se pare) și se încheie cumva brusc și frustrant, într-un moment de misterioasă melancolie pentru personajul Mereu da Flor. « Aci istoria închide pleoapa. De vreți să știți ce-o să mai fie, întredeschideți iarăși poarta, spre văi de jad și sălbăție.» O dată în plus, scriitoarea Veronica D. Niculescu știe să-și trimită cititorul înainte, dintr-o simplă încheietură.
A treia parte, ca pondere de pagini cea mai consistentă, se intitulează precum cartea, „Spre văi de jad și sălbăție”. E povestea unei tinere femei din zilele noastre, pe numele ei Miranda Dortloft, naratoarea zărită în primele pagini. Copilăria într-un oraș ceaușist de provincie, tinerețea ucenicită la un ziar local, întîlnirea cu o mare și târzie iubire și peste toate, ca un clopot de cleștar, o sensibilitate à fleur de peau. Un fel de lirism nestăvilit, în șuvoaie, irigă introspecțiile personajului, mereu în căutarea unui miez ultim al întâmplărilor vieții, mereu în pragul unei melancolii stranii, devastatoare. E posibil ca unii cititori să obosească în fața refexului constant de a metaforiza totul, însă această constantă stilistică, asumată, este pînă la urmă forma de conținut care conferă densitate și coerență personajului feminin, o prințesă a zilelor noastre, fără straie prețioase, sentimentală și vulnerabilă, abisală și lucidă, cu suflet torturat și inteligență de cristal.
Există un topos care revine cu încăpățănare în cele trei părți ale romanului, de parcă acel loc ar fi un nexus fundamental, de trecere între tărâmuri, de prefacere a lumilor: biblioteca, cartea, scrisul, sunt avatarii unei interfețe miraculoase cu acces „spre văi de jad și sălbăție”. Cartea Veronicăi D. Niculescu construiește o tensiune tulburătoare între lumile care se desfac pe hîrtie, cu promisiunile lor de jad, și văile din realitate, abrupte, nestatornice, enigmatice în sălbăția lor. Ca și prințesa Mereu Da flor din basmul în rime (cea mai fascinantă parte a cărții), Miranda Dortloft trăiește acut această inadecvare. Toate căutările ei, în pliurile de aripă nedesfăcută a trecutului, în copilăria ca țară a minunilor, în detaliile pudic-senzuale ale unei iubiri neconsumate, sunt încercarea de a atinge, scriind, miezul vîrtejului: „Dar știu că totul se rotește în jurul unui gol, ca orice vârtej pornit din senin care mătură trotuare, un carusel isteric de frunze și praf dând ocol aiuritor unui centru în care nu mai este nimic – golul trebuie să fie esența fiecărei povești, axul mereu mișcător, sceptrul, coroana, și tronul tamșeș-balmeșului însuflețit.”
Tot ce ni se întâmplă dar n-avem o cheie de lectură, tot ce trăim și ne scapă pare să existe undeva, într-o carte. Dacă sunt pagini indescifrabile și doruri nedeslușite, ele au fost scrise de ceea ce au sădit în noi neștiutele melancolii ale generațiilor dinainte. Cartea Veronicăi D. Niculescu este despre cum se poate trăi fără rest, în – locuind viața cu cartea vieții de scris. O subtilă concurență care are și un preț: un preț de însingurare.
« Spre văi de jad și sălbăție » are o frumusețe stranie, derutantă, copleșitoare.
