Cartea „Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu – Lumea în si bemol” (Editura Polirom 2016) s-a epuizat, la Târgul Bookfest din primăvara lui 2016, chiar înainte de lansare! Când am primit-o, am citit-o pe nerăsuflate.
Nefiind critic literar, nu cred că pot scrie o cronică pertinentă. Dar, ca cititor, când îmi iese în cale o carte care m-a atins, îmi place să povestesc emoţiile, trăirile şi, eventual, amintirile pe care mi le-a provocat.
Cartea de faţă, precum o spune şi titlul, este un dialog al pianistului cu Dia Radu, o excelentă interlocutoare, care a ştiut să-i provoace lui Dan Grigore, prin întrebări inteligente şi bine plasate, răspunsuri a căror frumuseţe rezidă nu numai în naturaleţea, sinceritatea şi simplitatea lor, dar şi în dezvăluirea – prin ele- a calităţilor artistice, intelectuale şi umane ale pianistului. De ce în „si bemol„? Pentru că e tonalitatea concertului 2 de Brahms, pe care Dan Grigore îl iubeşte, sau, în minor, a primului concert de Ceaikosvski? Sau pentru că „bemol” indică nuanţa de amărăciune din partea a doua a cărţii? Poate pentru câte ceva din toate!
Povesteam, în cartea „Oameni pe care i-am cunoscut” (Editura Vatra Veche 2015), despre prietenia mea cu Dan Grigore, când, tineri, făceam, împreună cu fratele meu Toma şi alţi tineri de vârsta noastră, tot felul de farse celor de la Casa de Creaţie. Nu e de mirare că, având în mână cartea în care Dan îşi povesteşte -în prima parte- începuturile, am recunoscut atmosfera. Venind din aceeaşi lume, am detectat, în tonul lui Dan Grigore, nu numai admiraţia pentru generaţia de intelectuali născuţi la începutul secolului 20, dar şi nostalgia pentru atmosfera culturală de atunci. Fără vreo aluzie specifică, din carte reiese felul în care, prin cultură și umor, rezistam problemelor politice ale generaţiei lui Dan Grigore şi a mea.
M-am delectat citind amănuntele despre Florica Musicescu, sau descrierea relaţiilor pline de tandrețe cu Cella Delavrancea. M-au atras în mod deosebit ideile lui despre muzică, preferinţele interpretative și părerile despre modul de a înţelege şi preda pianul. Mi-aduc aminte de admiraţia lui pentru Arturo Benedetti Michelangeli, pe care am regăsit-o în carte. M-a bucurat faptul că am idei si gusturi comune cu Dan Grigore, dar, nefiind profesionistă, lectura cărţii mi-a fost mai ales un ghid muzical, cu care m-am îmbogăţit. La întrebarea Diei Radu „ce nu se poate preda?”, raspunsul lui Dan Grigore vine cu o blândă, dar fermă certitudine: „Emoţia. Deşi îl poţi ajută pe student emoţional, îl poţi sprijini într-un fel să găsească etalarea propriei emoţii. Găsisem tot felul de trucuri //…..//dar am avut şi elevi foarte talentaţi, foarte buni din punct de vedere tehnic, care erau incapabili să transmită emoţie.”
Fiind om de ştiinţă care am renunţat la cariera muzicală – dar care n-am încetat relația de iubire cu muzica- pot spune că am trăit intens fiecare afirmaţie a lui Dan Grigore, pianistul. „Însă muzica este şi teofanie. Prin ascultarea ei, prin încercarea de a te apropia de ea, de a o lasă să te pătrundă, să te elibereze de ţine însuţi, ea te îmbogăţeşte şi te ajută să-ţi descoperi şi să-ţi şlefuieşti părţi de sensibilitate de care nu erai conştient. Încet, încet, te rafinează. Te face mai bun.”
Aş îndrăzni să afirm că volumul de dialog între Dia Radu şi Dan Grigore este, de fapt, o poezie. Toate răspunsuruile lui Dan Grigore, chiar cele care povestesc episoadele neplăcute din viaţă, conțin câte un citat al unui scriitor sau muzician, din literatură sau muzică, câte o metaforă. Mărturiseşte in carte, Dan, că ar fi vrut să fie scriitor. Nu știu dacă e scriitor, dar poet este cu siguranţă!
Încercasem, de câte ori am revenit în România, să-l regăsesc pe Dan, dar n-am reușit. Acum, lectura mi-a revelat nedreptăţile la care a fost supus. Demintatea lui Dan Grigore, care şi-a păstrat, indiferent de adversități, coloana vertebrală, mi-a adus aminte de dragul meu prieten N. Steinhardt, pe care niciun factor exterior nu l-a putut polua. Cred că Dan Grigore se numără printre aleșii care au reușit să-şi păstreze nealterată integritatea umană și înainte, dar și după 1989.
„Pianul îmi dă energie, îmi reaşază undele interioare într-un fascicol care poate fi concentrat spre o ţintă. Când cânt, devin o antenă care captează. E ca şi cum m-aş ruga. Parcă aş fi în lumina unei raze care cade pe mine în momentul ăla, dar nu ca să mă pună pe mine în valoare, ci ca să-mi dăruiască ceva din splendoarea ei„.
Îți mulțumesc, Dan, pentru pianul tău, poezia ta, harul tău de a povesti, ca și pentru prietenia ta cu noi, Toma și cu mine!
