Ce se întîmplă atunci cînd se întîlnesc doi seducători de cursă lungă şi vorbesc unul cu celălalt? Doi seducători cu şarm, verb, nerv? Doi asemenea seducători care se cunosc bine, de mai bine de două decenii şi jumătate, care se simpatizează şi care empatizează în numeroase privinţe? Doi oameni care au multe lucruri în comun – şi enumăr aproape la dicteu automat: televiziunea, presa scrisă, decenţa, moderaţie, bunul-simţ, literatura, poezia, arta plastică? Şi ce se întîmplă dacă aceiaşi doi interlocutori care au atîtea în comun (şi multe altele, de fapt, decît cele enumerate mai sus) sînt şi supergrei ai unei specii dificile şi spectaculoase de presă: interviul? Ei înşişi autori a sute de interviuri; ei înşişi vorbind, de-a lungul anilor, în faţa a sute şi sute de studenţi despre cum se face presă, despre cum se face, da, un interviu bun? Nu în ultimul rînd – ce se întîmplă cînd stau faţă în faţă doi asemenea oameni care nu sînt doar foarte buni vorbitori, ci şi – pentru a face un interviu bun, aceasta este o calitate importantă – foarte buni ascultători?
Aşa cum se poate intui din succesiunea pe care am „montat-o” mai sus: apare o carte – asta se poate întîmpla, între altele! Şi asta s-a şi întîmplat: La Tolce Vita este un volum de dialoguri între Robert Şerban şi Marcel Tolcea. Este şi un volum aniversar: el apare în anul în care Marcel Tolcea – da, vine o vreme în viaţa unui bărbat…- împlineşte 60 de ani. Cartea a fost publicată la Editura Universităţii de Vest, în colecţia „Dialoguri – Analize”.
„Poate că suntem aşa, o dată la o mie de / ani, / cînd sufletele noastre se lovesc cu florini / înfloriţi / şi crengile ce plutesc pe râu se întorc / în loc / desenînd cercuri gri-albăstrui / ca o dantelă” – acesta este finalul unui poem puternic („Sol invictus”) care stă pe prima clapetă a cărţii şi care este scris de Marcel Tolcea. De pe a doua clapetă, ca într-un dialog, „răspunde” Robert Şerban cu un scurt, spectaculos şi tuşant poem intitulat „Cioburi”: „ai spart vreodată o sticlă? / ai adunat cioburile? / te-ai tăiat la degete? // vezi / prietenii sunt precum cioburile: deşi curge sînge / continui să le strîngi”. Am ţinut să punctez faptul că acest volum de dialoguri este, tandru, flancat de două poeme ale celor doi interlocutori pentru că eu găsesc foarte inspirată plaseara acestor două poeme aproape de început cărţii (primul) şi aproape de sfîrşitul ei (al doilea): dialogul acesta purtat între doi oameni realmente speciali şi demni de toată stima are un farmec al lui aparte, o poezie a lui. Pentru că, în mod fundamental, el se poartă în aerul preţios şi rar (a nu se înţelege: rarefiat) al prieteniei.
La Tolce Vita este marcă-înregistrată Marcel Tolcea. Sintagma care dă titlul acestui volum – un titul greu de uitat, sper că nu e nici un dubiu în această privinţă – dă şi numele unui blog; de asemenea, numele unei pagini de Facebook. Şi, am spus că e „marcă-înregistrată”, şi al unei firme. Toate au legătură directă cu Marcel Tolcea, unul dintre marii creatori de formule memorabile din spaţiul cultural şi publicistic autohton.
La Tolcea Vita, aşa cum rezultă din această carte, este „complexă şi prezintă multe aspecte”. Designul cărţii este unul foarte generos, cu un Robert Şerban care deschide cu mult tact diversele piste de discuţie şi cu un Marcel Tolcea care ştie să umple cu stil „casuţele” dialogului pe care i le pro-pune interlocutorul său. Bogăţia tematică a cărţii este remarcabilă, iar lectura ei aduce „bonusuri” semnificative pentru multe zone şi discipline: între acestea, în mod evident – istorie recentă, istoria presei, ezoterism, francmasonerie, Revoluţia din dceembrie, istorie culturală, jurnalistică, istoria vie a Banatului, istorie universitară, politica la firul ierbii, etică la purtător. „E lipsit de emfază, de vanitate, gata oricînd, parcă, să facă o glumă bună ori un spectaculos joc de cuvinte care să-i binedispună pe cei din preajma sa. Şi, înainte de toate, cred că Marcel este un om bun, exeplar”, spune / scrie despre interlocutorul său, Robert Şerban. La Tolce Vita arată, cu abundenţă de argumente, că lucrurile stau exact aşa şi nu altfel.
Să nu se înţeleagă în vreun fel că aş spune (cu atît mai puţin, că aş putea gîndi aşa ceva!) că această carte este una moralistă. Dar este una plină de învăţăminte. Iată 7 dintre acestea (7 e o cifră care îmi place foarte mult), într-un decupaj care a avut materie generoasă din care să fie executat: 1.”la 60 de ani nu iau nici mai rapid decizii, nici nu îmi creşte randamentul faptelor. Poate că mi s-a modificat doar sensibilitatea papilelor gustative cu care mă bucur de prieteni şi de oamenii cu care îmi este bine” (pag.31): 2. „vezi, cred că asta vine după 50 de ani şi se amplifică după 60: te ajung din urmă nu doar reproşurile pentru ceea ce nu ai făcut sau ai făcut rău. Te ajunge din urmă regretul că nu ai spus ceea ce trebuia să le spui unor fiinţe pe care le-ai iubit sau încă le iubeşti” (pag.31); 3. „dacă aş preda Poezie, aş începe cu un exerciţiu rimbauldian: aş începe cu citirea şi ascultarea unor texte. Pe care le-aş cere să fie transcris sinestezic: culori, frig, cald, mat, lucios, curb, unghiular etc. Fiindcă, dintre multele lucruri incerte despre poezie, unul e foarte sigur: poezia este cuvînt.” (pag. 48-49); 4.”Lumea de acum nu mai citeşte mesaje, informaţii. Lumea priveşte imagini-informaţii însoţite sau nu de cuvinte.” (pag 169); 5. „Calitatea presei poate fi schimbată nu prin restricţii, amenzi, pedepse, ci prin şcoală şi presă publică. În şcolile americane, de pildă, se predă ceva ce se cheamă media literacy, competenţă mediatică. Tinerii învaţă să nu se lase prea uşor manipulaţi, aşa că află cum o ştire prezintă poziţii divergente, cum se citează sursele sau protagoniştii, care sunt simptomele că un reporter nu este neutru sau vrea să manipuleze.” (pag 174); 6.”Nu mi-ar plăcea să intru în politică. Motivul cel mai serios este că eu păcătuiesc printr-un exces de umor. Or, în politică nu este recomandabilă o asemenea slăbiciune. În al doilea rînd, am gura mare şi sistemul nervos foarte nervos. Politica e un fel de militărie, iar eu nu am asemenea reflexe.” (pag 193); 7.”Singurul lucru de care îmi este frică este dezordinea uitării amnezice şi a nebuniei.” (pag 214)
Să mai spun că a fost o mare încîntare să citeasc această cartea? Da J Pot să şi repet ideea, cu alte cuvinte: m-am bucurat foarte mult de lectura acestei cărţi!