Două scurte fragmente:
a mic: „eram pe stradă, dar strada părea o plută legănată. Plută legănată de un rîu, de un flux, de un reflux, nu-mi puteau da seama. Eram acolo, dusă cu strada, şi încă nu înţelegeam de ce mi se întîmplă ceva magic cînd nu mi se întîmpla nimic. Eram fericită. Nu pentru mult timp. Fericirea e ca o vază de poţelan de Sevres în mîna unui bolnav de Parkinson.” (pag 253)
b mic: „poate că lucrurile care capătă cea mai mare importanţă înăuntrul nostru sunt tocmai cele care nu ni se vor întîmpla niciodată, dar ne bîntuie multă vreme ce nişte stafii.” (pag 173)
Aşa sînt multe pasaje din această carte – o carte pe care o voi numi imediat şi voi oferi detaliile ei tehnice! Fraza curge blînd, limpede-cristal şi, la final, „urcă” în pas de regină şi presară un fel de (zic asta, pentru că nu e deloc deplasat!) „praf de zîne” peste tot pasajul. Toate acestea – multe – pasaje de acest fel, plus altele ne îndeamnă să luăm această carte şi ca pe unde a înţelepciune. Voi reveni, fie şi aluziv, spre final la această idee – a nobleţei spiritului în care stă această carte, a înţelepciunii ei tonice.
Dar, înainte de orice, mai întîi, un fel de paranteză care, se va vedea repede, are însă o legătură solidă cu această carte: am băut de multe ori ceai ori cafea la Librăria Humanitas de la Kreţulescu din Bucureşti. Pesemne că şi (mulţi dintre) cei care citesc acest text au / aţi făcut-o. Eu am fost acolo, în ultimii 12-13 ani, zeci bune de ori. Şi de 4-5 ani (poate chiar mai mult?), de cînd ştiu amănuntul teribil pe care îl voi rezuma mai jos, de fiecare dată am un fel de tresărire cînd sînt în acel spaţiu. Nu ştiu cum să o descriu exact – dar în mod sigur e un fel de alertă pe care mintea mea o declanşează automat cînd sînt acolo. Iată ce am vrut să spun: sub clădirea de lîngă Biserica Kreţulescu, la cîteva niveluri dedesupt (sper că am reţinut exact) de locul în care se găseşte Librăria Humanitas au existat în vremea comunismului unele încăpări ale Securităţii. Acolo au fost mutilaţi, bătuţi oameni; violate şi umilite femei! Acolo, monştrii comunismului au schingiuit şi schilodit suflete de oameni.
Cu ani buni în urmă la Librăria Humanitas de la Kreţulescu am răsfoit o carte şi, repede, am luat-o cu mine – „Suflet tatuat”, de Raluca Sterian-Nathan. O carte excelentă, explozivă (tot de memorialistică) despre care un eseist francez a spus că este „o Alice a minunilor, a dragostei şi a urii, a micilor plăceri şi a şocurilor teribile”.
Raluca Sterian-Nathan a fost una dintre cele mai bune prietene din adolescenţă ale Sylviei Riri Manor. Ea descinde în Bucuria de a nu fi perfectă cam pe la pag 111-112: „Raluca nu era pur şi simplu o colegă, era Raluca cea blondă şi haioasă, cea care ştie să farmece, să atragă privirile, să fie în vîrstă de 18 ani şi în vîrstă de 12 ani în acelaşi timp. Toate am fi vrut să fim ca ea, dar, oricît ne căzneam, nu eram.”
Cele două bune prietene îşi pierd una alteia urma (o lectură a celor două jurnale în paralel – ambele existînd în limba română, ambele la Humanitas – ne oferă două traiectorii de viaţă fabuloase, două poveşti ieşite din comun), dar se vor regăsi şi reîntîlni de mai multe ori după decenii bune. Iată un citat din cartea doamnei Manor care face punte cu ceea ce am spus mai sus despre locul care duce cu sine, în subteranele sale, o istorie teribilă: „de cîte ori veneam la Paris mă întîlneam cu Raluca. Am revăzut-o şi după ce a publicat o captivantă carte autobiografică, excepţional scrisă: L’ame tatouee, cu o prefaţă de Samuel Pisar. Am făcut totul ca această carte să fie publicată în România şi am reuşit. Raluca se întorsese, prin cartea ei, în ţara unde cunoscuse atîta suferinţă. Dar ea însăşi, în carne şi oase, nu a mai vrut să vină, să-şi amintească, să revadă locurile cunoscute, printre care şi o anume clădire din Bucureşti, în al cărei subsol fusese torturată şi violată de agenţii Securităţii. Această clădire de care mi-a povestit se află vizavi de biserica Kreţulescu, lîngă Librăria Humanitas de acum.”
Şi, a propos de nobleţea spiritului şi de „praful de zîne”, iată cum Riri Sylvia Manor rotunjeşte, în finalul evocării, portretul prietenei sale: „O iubesc. Mă face să rîd. Pot oare oamenii să moară dacă îi iubeşti şi dacă te fac să rîzi?”.
Închid aici paranteza, dar nu înainte de a reproduce, cu trimitere la monştrii comunismului despre care am adus vorba mai sus, cîteva versuri faimoase: „călca, de-abia să se audă, peste stînci / şi s-auzea în lună, şi / nimeni nu mai văzuse trîmbiţele / de piatră ondulată ale acestor fiare. // Şi n-au învins.”. Nu au învins, aşa este!
Aşa face în multe cazuri în această carte Riri Sylvia Manor: coboară adînc în „fîntîna memoriei” şi scoate acolo cîte un portret pe care îl duce, mişcînd cu măiestrie şi cu o uluitoare delicateţe, cuvintele, frazele, cît mai aproape, către prezent.
Dacă se poate spune că deasupra cărţilor plutesc diverse duhuri – şi, cînd este vorba despre cărţi în care memoria este pusă la lucru, în care nostalgia devine înţelepciune şi invers, cărţi în care trecutul este reînviat în felul minimalist, dar nu mai puţin miraculos, în care o pot face cărţile, cu atît mai mult este legitim să gîndim sau să presupunem în acest sens…-, atunci deasupra volumului Bucuria de a nu fi perfectă stă un duh al blândeţii, bunătăţii şi al tandreţei.
Bucuria de a nu fi perfectă este o carte de memorii. Este povestea vieţii – una dintre poveştile posibile – a unui om remarcabil.
Mai precis (sursa:www.humanitas.ro): RIRI SYLVIA MANOR (n. Aberfeld în 1935, la București) este fiica unui om de afaceri bucureștean și a unei mame casnice, originară din Craiova. A scris poezii de la nouă ani și a fost foarte activă în domeniul artistic în timpul școlii. Ca să evite proletcultismul din facultățile umaniste ale vremii, se înscrie în 1953 într-o facultate științifică, cea de medicină. În 1957 se căsătorește cu inginerul Mateo (Titel) Sussman. În 1959 termină facultatea, iar în 1960 emigrează în Israel. Acolo familia își schimbă numele din Sussman în Manor. Se specializează în oftalmologie la Spitalul Beilinson, Universitatea de Medicină din Tel Aviv, și în neuro-oftalmologie la Universitatea California din San Francisco. Publică în literatura medicală anglo-saxonă peste 60 de articole și scrie capitole din cărți de specialitate; înființează prima unitate de neuro-oftalmologie din Israel; devine profesor la Universitatea din Tel Aviv și membră a numeroase societăți științifice internaționale. La 20 de ani după stabilirea în Israel, reîncepe să scrie poezie, de data asta în limba ebraică. Între 1990 și 2000 revine adesea în România, unde, în colaborare cu Spitalul Clinic de Ochi din București și ministerele sănătății din România și Israel, desfășoară numeroase activități de ajutorare în domeniul medical. Din 2000 reîncepe, după 40 de ani de întrerupere, să scrie poezie în limba română. În 2002 înființează Societatea de Scriitori Israel-România. Cu ocazia primelor festivaluri „Zile și nopți de literatură” de la Neptun, colaborează cu uniunile scriitorilor din ambele țări; astfel vine pentru prima oară în România Amos Oz, împreună cu alți 13 scriitori israelieni importanți; de asemenea, în 2012 redactează un număr al revistei israeliene Moznaim dedicat literaturii române actuale, pentru care i se decernează Premiul Alexandru Safran. În Israel publică două cărți de poezie și primeşte Premiul Ofer Lieder, iar în România publică patru volume: Privind (2000), Save as… (2007), Pestriț (2010), Încă (2015), și i se decernează Premiul Lucian Blaga. În Israel îi apare o carte care se traduce în limba arabă (1996), iar în Franța – volumul Bariolée, tradus de Irina Mavrodin (2011). Împreună cu Ioana Ieronim, traduce în română cartea de poeme Șeherezada, a poetei israeliane Agy Mishol (2009). În 2015 i se decernează de către statul Israel Premiul Opera Omnia pentru activitatea științifică.
ZOOM: „-Amos, de unde vine numele Manos? l-am întrebat odată. –Din Biblie. În vremurile biblice, manor era numele axei centrale a răboiului de ţesut pînză, pe manor se puneau toate firele cînd se ţesea pînza. Iar în Biblie stă scris că uriaşul Goliat a venit să se bată cu David înarmat cu o sabie mare cît un manor al războiului de ţesut.” (pag 253)
Riri Sylvia Manor este un om care scrie aşa: „Lucrurile frumoase pe care viaţa ţi le aruncă la gunoi trebuie să încerci, măcar, să le cauţi, să le găseşti, să le ridici, să le cureţi, să le priveşti ca şi cum ar fi noi. Viaţa poate musti şi din gunoi. Să nu fii foarte nefericit cînd lucrurile frumoase îţi sînt aruncate la gunoi, chiar dacă nu le mai poţi regăsi şi recicla. Important este să încerci să le mai vezi o dată.”
Riri Sylvia Manor scrie în felul în care am reprodus mai sus cînd povesteşte despre cum a salvat o parte dintre cărţile şi revistele care îi fuseseră aruncate la gunoi, într-un acces de furie al unuia dintre părinţii săi. Şi pasajul acesta – unul care poate fi considerat un „mic în mare” pentru acestă carte; nu este, de altfel, singurul de acest fel…- trebuie citit şi înţeles în primul rînd într-un registru al bucuriei, al speranţei, al unui fel tonic, nu exaltat, căci lucid, de a privi viaţa.
O carte poate fi şi o confruntare – termenul acesta din urmă poate fi considerat chiar cu înţelesul de „luptă” – a memoriei. Ei bine, dacă mergem în această direcţie de lectură, atunci Bucuria de a nu fi perfectă este un fel de şcoală a memoriei – una care pune la lucru o pedagogie înaltă a memoriei.
Cărţile de memorii sînt receptacole privilegiate ale miracolului de a fi, cum se spune, „unic şi irepetabil” şi urme – atît de fragile, dar şi atît de preţioase şi de puternice în fragilitatea lor – ale vieţii cuiva. Eu cred că în ultimii ani (buni) nu sînt multe cărţile atît de consistente şi atît de frumoase precum este aceasta scrisă de Riri Sylvia Manor. Ca aplicaţie la statment-ul de mai sus– Bucuria de a nu fi perfectă este un receptacol privilegiat al miracolului de a fi unic şi irepetabil; fragilă, dar mai ales preţioasă, puternică în fragilitatea ei, consistentă şi atît de frumoasă. Personajul principal al cărţii este Riri Sylvia Manor – iar în jurul domniei sale gravitează, mai aproape sau mai îndepărtat (însă mai mereu într-un fel cald) multe alte nume; oameni care au fost, oameni care merită să fie ţinuţi minte, oameni a căror viaţa este cuviincios să fie prelungită fie şi numai în felul, subtil, în care o poate face specia literară numită „memorii”.
Riri Sylvia Manor se referă des, în cartea aceasta – şi îmi imaginez (îmi place să îmi imaginez) că şi în afara ei – la poezie. Să îmi fie îngăduit să închei şi eu într-o notă poetică: Bucuria de a nu fi perfectă este o carte despre vinul memoriei. Despre vinul bun al memoriei Este o carte despre ce poate face un om, extraordinar de sensibil, foarte generos, cu strugurii vieţii sale. Şi anume: este ceva de colecţie!
P.S. A propos de poezie, iată cum sună primele versuri pe care Riri Sylvia Manor le scrie în Isarel, în noua sa viaţă, ani buni după ce începuse să practice medicina şi părea că uitase cum se scrie poezie: „Partea / Cea mai frumoasă / A corpului / Este / Mişcarea”. Şi, tot a propos de poezie, iată cum se încheie cartea- cu un poem, „Epilog”: „Ei vor spune / Ea a fost aşa, / „Exact aşa / A fost.” // Şi va fi de parcă / Eu / Niciodată / Nu am fost.”