Interviu ALINA PAVELESCU: Care este Moştenirea Babei Stoltz

Dialog exclusiv Lapunkt între ALINA PAVELESCU şi Cristian Pătrăşconiu.

În ce arhive ale sufletului aţi intrat pentru povestea Babei Stoltz?După ce metode aţi prelucrat „materialul arhivistic” acumulat acolo?

E o întrebare foarte intimă, pentru că, recunosc, a trebuit să forez destul de tenace ca să îmi fac curaj să scriu povestea babei şi a secretarei de primărie. Din fericire, nu a fost tot timpul un travaliu conştient, m-am trezit pur şi simplu la un moment dat că şi subconştientul meu se pusese pe treabă. De fapt, romanul acesta e ultimul episod (adică aşa vreau să cred, că e ultimul, dar cel mai probabil sunt naivă) dintr-un proces de transformare interioară pe care l-am început fără să bănuiesc în urmă cu vreo şase ani, cam pe când mi-am terminat şi susţinut doctoratul în istorie. Atunci m-am întrebat pentru prima dată ce voi face mai departe cu toate experienţele subiective acumulate pe parcursul anilor, cu sensurile pe care credeam că le-am desprins din diferenţele de percepţii între cele două societăţi (eu mi-am scris doctoratul în Franţa, unde percepţiile asupra destinului recent al ţărilor din estul  Europei sunt mult mai nuanțatedecât cele aprinse, pasionale, care predomină încă în România). Mă întrebam cum aş putea să pun mai bine la lucru toate dilemele născute atunci în mintea mea şi, mai ales, cum aş putea face casă nu las ceea ce credeam că am înţelespe dinafara preocupărilor mele intelectuale.Mi se părea că oriceaş mai fi putut scrie de atunci încolo ar fi fost incomplet dacă nu fructificaşi acest tip de experienţă personală. Numai că, aşa cum ştiţi, cel puţin teoretic ,istoricul nu își poate permite să fie subiectiv. Aşa am ajuns în cele din urmă  la bănuiala că ar fi mai potrivit să scriu un roman. Era singura posibilitate pe care am întrevăzut-o ca să încerc o privire nouă, (aproape) inocentă, asupra unui subiect ce îmi devenise oarecum mult prea familiar.

foto-by-cristian-gache

(credit foto: Cristian GACHE)

Când am început efectiv să scriu se mai suprapuseseră deja alte experienţe, foarte româneşti acelea. Faptul că mă angajasem între timp în ceea ce eu credeam că era o luptă de partea „binelui”, dar s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o păcăleală cu final patetic, că intrasem în intimitatea experienţei psihologice pe care ţi-o procură, chiar şi fără să vrei, apropierea de locurile în care se presupune că se iau deciziile importante pentru viaţa ta şi a altora, faptul că am înţeles cu acea ocazie cât de complicat e, în fond, să încerci să învârţi roata istoriei fără ca ea să se precipite înapoi şi să te pocnească în plină figură, toate acestea şi-au avut rolul lor de „material arhivistic” complementar în scrierea romanului.

Există romane în care efortul de a merge, aşa-zicînd, „pe orizontală” este, pentru cel care scrie, uriaş. La fel, sînt romane în care scriitorul „forează” adînc în sine. La dvs, cu „Moştenirea Babei Stolz” cum stau lucrurile în această privinţă? Altfel spus: odată cu această carte, aţi avut cu dvs mai mult   de furcă sau mai degrabă cu „materia” primă din afara dvs?

Sincer, nu îmi amintesc să fi gândit de la bun început atât de limpede sau de detaşat. Ştiam, în mare, ce poveste vreau să spun şi ce mesaj aş fi vrut să transmită, dar nu ştiam exact cum o voi face. Înainte să mă apuc de scris, îmi amintesc că am citit undeva mărturisirea unei scriitoare mult mai experimentată ca mine, care spunea că se trezeşte dimineaţa ştiind ce vrea să scrie, dar că, în faţa paginii albe, povestea începe să te conducă singură pe unde vrea ea, iar asta reprezintă suprema voluptate a scrisului. Ei bine, acum cred că ştiu despre ce vorbea.

Cea mai mare provocare a fost să găsesc tonul just. Simţeam că am totuşi  o relaţie cam prea pasională cu povestea babei şi mi-era teamă să nu devin excesiv de plângăcioasa, de calofilă sau de „filosoafă”. Cititorii – asta o spun din experiența mea de cititor mai degrabă, aceea de scriitor e deocamdată minusculă, nu am cum să trag concluzii din ea – nu se înnebunesc după cărţile în care autorul îşi plânge prea serios de milă sau în care acelaşi autor intelectualizează până la dezabuzare.

coperta_mostenirea-babei-stoltz

Pe de altă parte, ce poartă fiecare în sine e în strânsă legătură cu ceea ce se află în afara sa. Se înţelege că, din acest punct de vedere, nici eu nu fac excepţie, aşa încât nici n-aş şti prea bine să vă spun unde se află graniţa între ceea ce cred că mi s-a întâmplat şi ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat. Probabil niciun om cinstit cu el însuşi n-ar putea să precizeze asta cu certitudine. De aici şi importanţa pe care o dau, în roman, ideii că trăim adevăruri alternative şi că, în fond, ceea ce ţie ţi se pare că se aşterne într-un fel poate să arate cu totul altfel pentru cel de lângă tine. Acesta s-ar putea să fie un truism, dar avem prea des tendinţa de a-l scăpa din vedere.

Până la urmă, ca să-mi rezolv dilema personală, am ales calea ironiei şi a autoironiei. Mi-am zis că e mai înțelept să nu mă iau prea în serios şi nici să îl obosesc pe cititor cu filosofelile mele. Dacă ar fi să-mi configurez o situaţie de lectură „ideală” a universului babei Stoltz, atunci mi-aş dori ca omul să râdă când citeşte, dar la sfârşitul romanului să rămână puţin pe gânduri, atât cât să-şi dea seama în ce măsură povestea babei are o legătură cu propria lui poveste de viaţă. Altfel spus, am încercat să-mi îmbarc cititorul într-o excursie plăcută „pe orizontala” existenţei, dar să îl conduc, în acest mod, fără să-l fac să gâfâie, pe drumul către sine.

Personajul care dă titlul acestui roman are, spun cei care au realizat coperta 4 a cărţii, „miraculoase soluţii pentru o întrebare fundamentală: ce rost poartă sufletul omului?”. Dintre acestea, care e răspunsul care vă place cel mai mult?

Coperta a 4-a a fost realizată de Alexandru Voicescu (a propos, cel mai serios editor pe care l-am cunoscut până acum). El s-a oprit la acea parte din roman în care naratoarea spune că principala învăţătură rămasă în urma babei Stoltz este că ea a încercat să schimbe lumea după care a înţeles cât de mult a greșit, fiindcă cei ce vor să schimbe lumea riscă să o strice şi mai rău decât era deja. De fapt, baba Stoltz e mai degrabă o „trăitoare” decât o vrăjitoare, ea nu propune soluţii miraculoase, doar îşi incită partenerii de poveste să îşi găsească singuri răspunsurile potrivite la marile întrebări despre suflet. Iar secretara de primărie, care trece prin propria sa probă de foc, înţelege în cele din urmă doar că nu există reţete de viaţă sau răspunsuri predeterminate. Atât şi nimic mai mult.

Vedeţi romanul dvs ecranizat? L-aţi avut în minte, cîndaţi scris la el, ca pe o peliculă, cu imagini în mişcare…

Sunt mai mulţi cei care, după ce l-au citit, mi-au spus că ar putea deveni film, că acţiunea e alertă şi că, de la o pagină la alta, aveau senzaţia că „văd” totul ca la cinematograf. Pe mine m-a bucurat remarca asta. Cum ziceam, am scris romanul cu teama să nu plictisesc cititorul cu relatarea searbădă a unei altecrizeexistenţiale, una în plus printre cele descrise deja din belșug  în literatură.Dacă cititorul se simte purtat de acţiune ca într-un film, cu atât mai bine, înseamnă că mi-am atins scopul. Dacă şi cum ar putea fi ecranizat vreodată, asta habar n-am. Habentsua fata libelli. După ce am scris-o şi publicat-o, baba Stoltz trăieşte de-acum pe cont propriu.

Povestea Babei Stolz este una mai degrabă „primită” sau una mai degrabă „inventată”?

Partea de ficţiune e, fireşte, predominantă, dar n-are rost să neg că o bună bucată, nu din povestea în sine, ci mai degrabă din consideraţiileironic-amarui ale naratoarei e rezultatul unor experienţe ale mele. Ca şi mesajul poveştii, pe care nu l-am scos din căciulă, l-am rumegat, cum spuneam, încă de când scriam la teza de doctorat. Nu am de gând să înșir aici ce anume e inventat şi ce anume e „preluat” din realitate, fiindcă nu vreau să stric farmecul lecturii. Dar pot să vă spun că ideea cu baba purtătoare de secrete vine de departe, din copilăria mea, când mi-era frică de babe şi, în acelaşi timp, eram fascinată de ele. Şi numele eroinei-cheie, baba Stoltz, vine tot din copilăria mea, dar biografia ei din roman e complet inventată. Baba Stoltz pe care am cunoscut-o era o vecină paşnică din Giuleşti, care stătea toată ziua la poartă şi bâţâia din capul înfăşurat în basma, ceea ce mie mi se părea o atitudine de-a dreptul încărcată de mister. Dar acea babă Stoltz, cea reală, era o femeie simplă, mai degrabă obiect pasiv al istoriei, pe care nici nu visase vreodată să o schimbe.

Cînd aţi întrezărit că va fi un roman, că aveţi la îndemînă un roman? Care au fost primele indicii care v-au făcut cu ochiul în această direcţie – a unei construcţii de talia (grea) a romanului?

La drept vorbind, de scris – poezii, poveşti – tot din copilărie am început, dar nu mi-am închipuit niciodată că voi debuta în literatură exact cu un roman. De fapt, când am început să scriu la el nu eram sigură nici măcar că îl voi duce până la capăt. Nu m-am crezut vreodată în stare să scriu mai mult decât o poezie mediocră sau un text pe blog. Unii cunoscuți , începând cu profesorul de română din şcoala generală, îmi  mai spuneau că am talent la scris, dar asta doar fiindcă  mai aveam nevoie să  fiu motivată din când în când cu încurajări. Amfost ultima fiinţă din lume care să se ia în serios ca scriitoare. Probabil de-aia am şi rătăcit pe alte căi până la această vârstă înaintată, cel puţin pentru un debut. Acum însă, că lucrurile s-au legat în sfârşit mă simt cumva uşurată, ca şi când aş fi buclat bucla şi m-aş fi regăsit pe mine, cea din copilărie şi adolescenţă, cea care avea vâna să viseze doar pe cont propriu, nu în legătură cu sordidele futilităţi din lumea adulţilor. Asta cred că e cumva o condiţie obligatorie ca să fii scriitor: să nu te maturizezi niciodată prea definitiv. Eu am trecut mai întâi printr-o perioadă în care mi-am propus să mă maturizez cu orice preţ, în care mi-era şi ciudă pe mine că nu sunt la fel de adultă ca alţii, apoi am înţeles că am greşit încercând să mă prefac în altceva decât eram, iar acum sunt pe cale să revin la făgaşul normal al aventurii mele interioare. Mă rog, aşa îmi place să cred, niciodată nu poţi să fii complet sigur de lucrurile astea.

foto-by-petre-mitrea

(credit foto: Petre MITREA)

Ce rol poate juca o pisică în actul – prelung, chinuitor uneori – de a scrie un roman? Un roman gen „Moştenirea Babei Stolz”:)

Dacă Mița, veterana clanului nostru pisicesc, ar avea ocazia să răspundă personal la această întrebare, v-ar spune că pisica, adică ea, e de-a dreptul coautoare la romanul babei Stoltz. Pesemne că nici n-ar fi aşa departe de adevăr, căci ea, Miţa, a fost principala abonată la dormit în poala mea în timp ce scriam. Altfel, scrisul la „Moştenirea babei Stoltz”, care a durat cam un an, cu pauze de inspiraţie, n-a fost câtuși de puțin chinuitor. Dimpotrivă, a fost ca un exerciţiu de yoga: relaxant şi întregitor. Nu însă de tot întregitor, fiindcă acum, dacă s-a spart gheaţa, parcă-parcă aş avea chef să recidivez. La urma urmei, sunt atâtea poveşti pe lume în căutarea unui povestitor şi e plăcut să-mi închipui că unele dintre ele mă aşteaptă chiar pe mine.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *