Interviu MARIAN VOICU: Tezaurul României de la Moscova – POVESTEA

Dialog exculusiv Lapunkt între Marian VOICU şi Cristian Pătrăşconiu.

 Tezaurul României de la Moscova: care e povestea acestuia în 10 fraze?

Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917. Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depozite şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XIV-lea.

În 1935 şi 1956, pe neaşteptate, fără negocieri prealabile, părţi din Tezaur au fost restituite. Mai întâi o parte din arhive iar apoi o parte din patrimoniul artistic.

De atunci nu s-a mai întâmplat nimic.

Noi ştim că Moscova are un inventar general cu toate bunurile evacuate. Moscova ştie că noi nu știm ce am trimis pentru că avem inventare sumare, cu excepţia aurului BNR, pentru care există inventare foarte precise. Moscova spune că aurul nu mai există, a fost cheltuit, risipit, prădat, a dispărut, pur şi simplu, iar în rest, nu mai există nimic – totul a fost restituit în 1935 şi 1956. Noi spunem că vrem aurul BNR înapoi și că ştim că mai există valori artistice şi arhivistice nerestituite aşa că cerem Moscovei ca în semn de bună-credinţă să pună la dispoziţie inventarul general. Moscova spune ba că opisul general nu există, ba că este clasificat.

Ce facem mai departe? În 2003, odată cu semnarea Tratatului bilateral, s-a semnat şi Declaraţia comună a miniştrilor de externe prin care s-a înfiinţat o comisie de istorici care să facă lumină în contenciosul labirintic din ultimii 100 de ani.

Dar de ce ar fi nevoie de o comisie de istorici dacă românii au protocoale cu valoare de tratat interguvernamental, procese-verbale, chitanţe şi aşa mai departe? Ce relevanţă are investigarea trecutului istoric când chestiunea este una banală, de drept şi de etică? Este aşadar chestiunea Tezaurului de natură istorică, politică, etică sau de drept internaţional? Trebuie tranşată la nivel politic sau într-un tribunal internaţional?

Românii au încercat aproape toate variantele. Fără nici un rezultat.

Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului.

Iată o situaţie fără ieşire.

marian-voicu-2

Ce verbe descriu, în opinia ta, cel mai adecvat, ceea ce s-a întîmplat cu acest Tezaur: protejat? furat? adăpostit? Sau altele?

Protocoalele vorbesc despre încredinţare, depozitare și restituire –  sunt acte încheiate între cele două state, cu valoare de tratate internaţionale. Timp de un secol însă, la nivel înalt s-a folosit un limbaj dublu atunci când s-a negociat chestiunea Tezaurului. Atunci când cuvintele sunt de prisos iar dreptul internaţional nu mai ajută la nimic, nu rămâne decât suspiciunea, neputinţa şi frustrarea.

Ruşii au un proverb nimerit: În iazul minciunilor înoată doar peşti morţi.

Care sînt, rezumate fireşte, marile naraţiuni care ne vin cu privire la condiţia acestui dosar atît de sensibil a) dinspre România; b)dinspre Rusia?

Grea întrebare. Mi-e imposibil să rezum cele 500 de pagini aici.

Să spunem doar că relaţia cu Rusia sovietică sau democrată din ultima sută de ani este în mare măsură determinată de două chestiuni: cea a tezaurului şi cea a Basarabiei. Povestea Tezaurului este unul din firele pe care le-am urmărit. În fundal se spun poveştile Insurecţiei bolşevice, Războiului Civil Rus, ruperea relaţiilor Rusiei bolşevice cu România şi ciocnirile armate, războiul pentru Basarabia, cheltuirea aurului românesc în anii ’20 şi ’30, tratativele duse în perioada interbelică, transformarea României în colonie sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial, negocierile din perioada comunistă şi „revizionismul” lui Ceauşescu, ferestrele de oportunitate de la începutul anilor ’90, negocierea timp de 11 ani a Tratatului bilateral, semnat în 2003, îngheţul din perioada Băsescu-Putin și intrarea în scenă a serviciilor secrete, cu toată dezinformarea de rigoare.

tezaur

Şi, legat de întrebarea precedentă: care sînt bornele istoriei refuzului moscovit de a înapoia acest Tezaur?

Începând din anii ’2o, bolşevicii au propus un târg: românii păstrează Basarabia şi Tezaurul, în schimbul neutralității. Apoi au oferit Basarabia în schimbul Tezaurului. A fost o cacealma? Subiectul este încă disputat de istoricii români.

În deceniile următoare au negat, pur şi simplu, existenţa Tezaurului. Apoi au refuzat să accepte arbitrajul internaţional.

În fine, de fiecare dată, în ultimii 60 de ani, s-a propus înfiinţarea unei comisii de istorici care să cerceteze, să analizeze.

Există, crezi, şi un „actor” geopolitic terţ – ceilalţi doi fiind România & Rusia – care ar avea îndreptăţire să se pronunţe în această speţă? 

Nu, este un diferend bilateral, un litigiu care nu poate fi arbitrat internaţional pentru că Rusia nu acceptă să se prezinte în fața unui tribunal internațional.

La Conferinţa de la Genova din 1922 a fost adoptat un memoriu care prevedea, printre altele, că guvernul rus va restitui guvernului român valorile depuse la Moscova. Rusia bolşevică a respins însă cererea Conferinţei, motivând că problema Tezaurului nu poate fi examinată separat, pentru că face parte dintr-un ansamblu de dispute politice şi teritoriale. A fost prima şi ultima dată când a existat un verdict internaţional care obliga Rusia să restituie Tezaurul.

Au mai fost apoi încercări la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în anii ’90 şi 2000, care însă nu au avut niciun rezultat. De altfel, Rusia a fost consecventă în ultimii 70-80 de ani în a respecta doctrina enunţată limpede de Litvinov: „Pentru sovietici e o chestiune de principiu de a nu primi arbitrajul internaţional obligatoriu.“

san-francisco-2

Ce valoare a avut acest Tezaur şi cum se „monetizează” ea astăzi / cum se traduce ea astăzi? 

Aş despărţi valorile expediate în trei: valorile financiare – aur, argint, bijuterii, monede, efecte, titluri, etc. etc., din care Tezaurul BNR reprezenta circa 1/10, restul fiind valori ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi altor instituţii publice; patrimoniul artistic: obiecte de artă din muzee şi colecţii private, odoare mănăstireşti, bijuteriile Coroanei, colecţiile numismatice, manuscrise şi cărţi rare, etc.; patrimoniul arhivistic: arhivele statului şi arhivele diplomatice.

În ceea ce priveşte valorile financiare, statul român a renunţat să mai discute despre întreaga sumă şi se rezumă la a solicita restituirea Tezaurului BNR, care este temenic documentat în protocoale şi procese-verbale încheiate la Iaşi şi Moscova. În mare, este vorba de 93,4 tone de aur. De fapt, din cele 1 740 de lăzi evacuate la Moscova, doar 3 conţineau lingouri, restul monede de aur. În cazul acestora, la valoarea aurului se adaugă şi valoarea numismatică – sunt monede care astăzi ar valora sute de mii de euro bucata.

În ceea ce priveşte patrimoniul artistic şi arhivistic, este imposibil de evaluat corect valoarea pieselor. Au existat mai multe tentative – în anii ’20, înainte de Conferinţa de la Genova, şi în 1941, la ordinul lui Antonescu. Au fost evaluate sute de tablouri, piesele Muzeului Naţional de Antichităţi – de la Tezaurul de la Pietroasele şi Rhytonul de la Poroina până la Epitaful de la Cozia din 1396, evanghelia slavonă de la mănăstirea Tismana din 1405, ș.a.m.d… În 1941 au fost evaluate până şi manuscrisele lui Iorga, despre care nu mai ştim nimic astăzi. Dar toate aceste bunuri constituie un patrimoniu unic,sunt spiritulcivilizaţiei româneşti. Că să vă daţi seama de valoarea Tezaurului artistic, gândiţi-vă că cel puţin un sfert din obiectele de artă românească de la MNAR provin din restituirea făcută de sovietici în 1956 (în cazul Galeriei de Artă Veche Românească, procentul este mult mai mare).

Iar în cazul arhivelor, valoarea acestora nu poate fi tradusă în bani. Sunt documente care coboară până în sec. al XIV-lea, esenţiale pentru istoria României. Cine are arhivele, scrie istoria.

Menţionezi undeva că problema Tezaurului ar fi, pentru ruşi, doar o parte „dintr-un ghem de probleme”. Şi, mergi mai departe, spunînd că a o rezolva pe aceasta înseamnă, pentru (unii) ruşi a deşira ghemul. Dar e logic aşa ceva? E logic să spui că dacă tranşezi o problemă vin altele din spate şi atunci e mai bine, mai înţelept să nu rezolvi nimic?

Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi.

Dar şi pentru ei este la fel de simplă: dacă tot ţineţi să dezgropăm trecutul, spun ei, s-ar putea să constatăm că, de fapt, voi ne sunteţi datori pentru bunurile lăsate în România în timpul Primului Război Mondial, pentru distrugerile provocate de armata română în Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru neplata reparaţiilor de război, pentru ocuparea Basarabiei etc., etc., ba chiar şi pentru intervenţia armatei române în Ungaria, în 1919, împotriva bolşevicilor unguri.

Oficialii ruşi consideră că relaţiile bilaterale sunt îngheţate şi că rezolvarea problemei Tezaurului nu va duce la soluţionarea celorlalte neînţelegeri dintre cele două ţări, deci gestul de bunăvoinţă ar fi inutil.

Dar care sunt neînţelegerile dintre cele două state? În Declaraţia comună a miniştrilor de externe din 2003, care a însoţit Tratatul bilateral, se vorbeşte limpede de închiderea „capitolelor dureroase din istoria relaţiilor bilaterale”.Am încercat să documentez complicatul contencios româno-rus, aşa cum îl văd ruşii şi românii. Cele mai multe dintre dispute nu au nici o legătură cu Tezaurul. Totuşi, ele sunt evocate de ruşi, chiar şi în cadru oficial, atunci când românii cer soluţionarea litigiului.

Noi vorbim despre Tezaur, ruşii vorbesc despre istoria Tezaurului.

Este doar o negociere nesfârşită a trecutului, este un drum mort.

gaudeamus-2016-2

Există, pe partea rusească, ceva izbitor de asemănător cu această speţă a Tezaurului României la Moscova şi faţă de alte state?

Rusia are mai multe litigii cu alte state dar în ceea ce priveşte trofeele de război din al Doilea Război Mondial. Există o lege federală care reglementează situația acestora,adoptată în 2000, care a permis crearea unei baze de date pentru toate obiectele de artă strămutate pe teritoriul Federaţiei Ruse. Până în 2012, Ministerul rus al Culturii identificase 250 000 de obiecte, 265 000 de file de arhivă şi peste 1,2 milioane de cărţi rare.

Dar problema Tezarului românesc nu poate fi reglementată de această lege, pentru că Tezaurul nu a fost strămutat sau confiscat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ci a fost încredinţat spre păstrare unui aliat.

Nu există o dispută similară în lume. Litigiile privind trofeele de război nu pot fi invocate aici, pentru că sunt speţe diferite – aurul, obiectele de artă sau arhivele nu au fost confiscate, ci au fost predate guvernului rus, cu acte în regulă, pentru depozitare.

În ce măsură Tezaurul României de la Moscova a fost şi este o problemă politică? 

Dacă este o problema politică, care sunt litigiile ce împiedică cele două părţi să ajungă la o soluţie? Ce alimentează acest contencios istoric nesfârşit?

În acest volum am prezentat o listă succintă de probleme – cele cu impact considerabil în mentalul public românesc, dar şi cele invocate de ruşi. Inventarul nu este definitiv. Iată, chestiunea scutului de la Deveselu, de exemplu, se adaugă inventarului de probleme.

Putin este hotărât să readucă Rusia în rândul marilor puteri ale lumii, în pofida resurselor financiare tot mai reduse. Scăderea preţului petrolului şi sancţiunile economice impuse după anexarea Crimeii au lovit puternic economia rusă. Contextul economic care a dus odinioară la colapsul Uniunii Sovietice este astăzi depăşit de Putin prin angajarea în conflicte.

Cei din cercul intim al puterii de la Kremlin, celebrii siloviki, ştiu că viitorul Rusiei şi al lor depinde totuşi de cetăţenii simpli ai Rusiei. Anexarea Crimeii a crescut substanţial popularitatea preşedintelui. Ruşii acceptă să trăiască mai prost, ştiind că plătesc astfel preţul unei sperate recâştigări a statutului de mare putere. Rusia este o autocraţie girată de consimţământul celor guvernaţi.

Dacă este o problema politică, atunci ce rost mai are Comisia comună? Cât de înţeleaptă este convingerea părţii române că această comisie va rezolva, definitiv, problema Tezaurului?

Dar una etică?

Cele două restituiri, din 1935 şi 1956, s-au făcut fără negocieri, doar ca urmare a „mărinimiei” sovieticilor, aşa cum recunoştea chiar Mihai Ralea în 1956. În ambele cazuri, atât în România regală, cât şi în cea comunistă, au fost elogiate „bunăvoinţa”, „mărinimia”, „marea prietenie” ale Moscovei. Niciodată nu a fost amintit dreptul legitim al României, statuat prin tratate, de a primi înapoi valorile încredinţate Rusiei spre păstrare.

Dacă presupunem că cele două acte s-au produs în această logică, a concesiilor româneşti care au declanşat „mărinimia” rusă, ce ar trebui să declanşeze rezolvarea definitivă a chestiunii?

Ce ar avea România de oferit? Ce concesii aşteaptă Rusia? De ce ar face România concesii?

unca-awards-2015__052-2

Există şi o dimensiune evident ştiinţifică a acestui dosar. Care sînt coordonatele directoare ale acesteia?

Nu avem răspunsuri, avem doar întrebări: Când ar trebui să se încheie activitatea Comisiei comune de istorici și experți? Cu ce tip de soluţii va conchide comisia activitatea sa atât de imprevizibilă? (s-a reunit de 4 ori în 13 ani). Istorice, juridice, politice? Va fi rezoluţia finală a comisiei obligatorie pentru cele două părţi? Declaraţia comună din 4 iulie 2003 nu menţionează nimic din toate acestea. Putem înţelege de aici că activitatea Comisiei comune se va prelungi pe termen nedefinit, atâta timp cât va dori Moscova?

Dar una care ţine de justiţie? Stă în picioare, dpdv juridic, o asemenea speţă?

Dacă este o problemă de drept internaţional iar documentele părţii române sunt într-adevăr inatacabile, atunci de ce nu se adresează România instanţelor internaţionale? Liderii români afirmă că ruşii nu ar accepta niciodată o astfel de soluţie şi că e nevoie de acordul ambelor părţi pentru a te prezenta în faţa unui tribunal internaţional. Asta înseamnă că România este blocată de Declaraţia comună şi rămâne captivă Comisiei comune pe termen nedefinit.

A fost vreodată un moment în care România a fost cu adevărat aproape de a recupera acest tezaur? Vreau să spun – pe tot! Căci au existat, poate că nu ştie multă lume, două restituiri parţiale cărora, de altfel, în cartea ta despre tematica Tezaurului României de la Moscova, le şi dedici două capitole distincte.

În o sută de ani, statul român a gestionat cu infinită discreţie acest subiect, de multe ori însă doar pentru a-şi masca neputinţa.

Documentele privind evacuarea valorilor în Rusia – cu excepţia celor ale B.N.R., extrem de riguroase, până la ultimul gram de aur – sunt risipite prin arhive, niciodată centralizate. Istoricii invocă graba extraordinară în care au fost evacuate bunurile. Cu toate acestea, există inventare, unele întocmite în 1916-1917, altele în deceniile următoare, pentru colecţiile numismatice, cele ale muzeelor Kalinderu, Pinacotecii, Muzeului Naţional de Antichităţi, Academiei Române, pentru odoarele mănăstireşti, arhive, Ministerul Afacerilor Străine ș.a.m.d. Unele sumare, altele complete. Niciodată însă în 100 de ani nu s-a realizat o verificare a ceea ce s-a trimis, folosind aceste inventare, şi a ce s-a primit, folosind inventarele din 1935 şi 1956, pentru a se vedea dacă mai sunt bunuri care trebuie să fie restituite. Inventarul din 1935 privind restituirea arhivelor este, de asemenea, de negăsit. Lipsa acestor documente esenţiale face dificilă activitatea istoricilor din Comisia comună. Ce ne cereţi, de fapt? întreabă, mai mult sau mai puţin ironic, ruşii.

Statul român poate face mai mult – avem exemplul ungurilor, care au străbătut Rusia câţiva ani, până au descoperit cărţile din colecţia Sárospatak (confiscate de sovietici ca trofee de război) în Nijni Novgorod în 1993, restituite apoi în 2006.

În ceea ce priveşte aurul Băncii Naţionale, deşi documentele băncii sunt inatacabile, partea rusă pretinde fie că nu găseşte în arhive versiunea rusă a documentelor, fie că aurul a fost furat de albgardişti, fie că a fost cheltuit pentru mişcările comuniste, inclusiv cea românească, fie că deschiderea unui astfel de capitol al pretenţiilor reciproce ar conduce la concluzia că românii sunt de fapt datori ruşilor.

Depozitul de aur constituit la Banca Imperială de Stat trebuie restituit ca orice depozit bancar constituit cu acordul părţilor şi garanţia statului. Deşi dosarul B.N.R., transmis din 1922 de la un guvernator la altul, este incontestabil, iar partea rusă se află în posesia documentelor, ruşii preferă să vorbească de 100 de ani nu de aurul românesc, ci de istoria aurului românesc.

Azi ce anume cred românii despre acest Tezaur?

Unii spun că nu mai are rost să umblăm după potcoave de cai morți. Ce-a fost, a fost! Să ne concentrăm asupra viitorului, pe acorduri economice cu rușii. Ce ne-au dat în 1935 și 1956, ne-au dat, restul, Dumnezeu cu mila.

Alții afirmă că România trebuie să facă primul pas spre deschiderea unor noi orizonturi, să livreze câteva concesii, să arate că înţelege şi acceptă o anumită ierarhie regională de putere. Concesiile vor fi urmate de un alt gest de mărinimie, precum în 1935 sau 1956, şi de o restituire finală a Tezaurului.

În fine, alții spun că România cere un drept legitim, iar restituirea Tezaurului nu trebuie condiţionată de nici un fel de concesii sau cuminţenie în declaraţii. Dimpotrivă, restituirea finală a Tezaurului este singurul gest care ar mai putea îmbunătăţi relaţiile bilaterale.

Dar ruşii?

Ruşii ne transmit, prin diverşi experţi, politologi, analişti arondaţi Kremlinului, că trebuie să ştim că Rusia îi tratează diferit pe prieteni de neprieteni. Şi că dacă vrem să fim prieteni şi să profităm cu toţii de pe urmă acestei prietenii, ar trebui să lăsăm trecutul în urmă.

Este o problemă istorică, spun ei, să îi lăsăm pe istorici să se ocupe. Chestiunea e foarte încurcată, spun istoricii – dacă voi, românii, aveţi revendicări, am putea avea şi noi, ruşii. Iată, spun ei, aţi ocupat Basarabia, aţi purtat război împotriva noastră de la Odesa până la Stalingrad, toate astea trebuie cuantificate dar noi v-am iertat de datorii. De fapt, nu ne-au iertat, le-am plătit cu vârf şi îndesat. Dar nu despre asta e vorba, ci despre respectarea unei obligaţii asumate la nivel de stat, de a păstra şi restitui tezaurul financiar, artistic şi arhivistic depozitat în 1916 şi 1917.

Să nu ne facem iluzii, ruşii înţeleg foarte bine asta. Dar este un dans absurd, în buclă, pe muzica Kremlinului.

Se vede, de fapt, „în mic”, în această chestiune în care Rusia tratează problema Tezaurului românesc de la Moscova felul lor de a face politica, de a înţelege politica? Este, altfel spus, acest dosar, şi o parabolă despre stilul rusesc de a înţelege lumea, politica, alianţele, adversităţile?

Desigur. De ce să faci o concesie, un cadou românilor, spun ruşii, dacă asta nu va rezolva toate diferendele, litigiile, neînţelegerile? Dar care sunt acestea? În plan oficial, pe hârtie, totul e bine. Tratatul bilateral încheiat în 2003 şi declaraţia comună a miniştrilor de externe asta şi consemnează – „închiderea capitolelor dureroase” din relaţiile bilaterale. Iată însă că nu e aşa. Să fie Basarabia? Să fie implicarea României în NATO şi recenta operationalizare a scutului de la Deveselu? Până una alta, România rămâne singură ţară ex-comunistă care nu a fost vizitată din 1990 încoace de un preşedinte rus. Vorbesc de o vizită de stat, nu de prezenţa lui Putin la summitul NATO de la Bucureşti.

Pe un ţintar mai larg, în care orice concesie este urmată de un câştig, probabil că ruşii nu văd niciun beneficiu de pe urma unei eventuale restituiri a Tezaurului. Chiar dacă este un drept inatacabil al românilor.

Partea proastă pentru ruşi este că, după atâtea generaţii, românii nu au renunţat niciodată la această creanţă. Am renunţat noi la multe dar iată că la Tezaur nu a putut renunţa niciun prim-ministru sau şef de stat. Suntem toleranţi şi îngăduitori, relaxaţi – la scara istoriei – dar iată că atunci când vine vorba de povestea Tezaurului suntem inflexibili. Cred că asta îi nedumereşte pe ruşi, această încăpăţânare seculară, care nu ne este specifică.

În fine: este de presupus, în mod realist, că aceste Tezaur va reveni cîndva României în condiţiile – valorice – identice cu acelea iniţiale? Sau, dacă au trecut deja 100 de ani de cînd nu mai e la noi, realist este să nu avem aşteptări prea mari în această privinţă?

Plata a 93,4 tone de aur nu ar fi o povară pentru Rusia. Rezervele de aur ale Federaţiei Ruse erau în august 2016 de circa 1 500 de tone, a şasea rezervă de aur din lume (România se află pe poziţia 35, cu 103 tone). În plus, producţia internă anuală de aur a Rusiei este de cca 250 de tone. Plata celor 93 de tone de aur datorate României nu ar trebui să fie un impediment dacă Rusia ar vrea să închidă acest litigiu, vechi de 100 de ani. Dar vrea?

Dacă Rusia ar vrea să arate că este bine intenţionată, ar pune la dispoziţia părţii române opisul general întocmit în anii ’20 şi revizuit în anii ’40, care conţine TOATE valorile din Tezaur. Dar este caraghios să auzi că documentul este clasificat. Putin a semnat în 2003 actul prin care se înfiinţa Comisia comună de istorici, căreia se obligă să-i acorde tot sprijinul necesar la nivel de stat, după care îi restrânge activitatea şi dreptul de a cerceta documentele fundamentale.

Este cel mai vechi litigiu al României. Au trecut 100 de ani, două războaie mondiale, revoluţii, lovituri de stat, valuri de foamete şi deportări. Lumea a suferit uriaşe transformări, dar chestiunea Tezaurului a rămas axul pe care pivotează în continuare girueta româno-rusă. Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Elţîn, Medvedev şi Putin au fost cu toţii la curent cu problema Tezaurului românesc. Nici unul nu a vrut să închidă definitiv acest litigiu.

Chestiunea Tezaurului este, alături de cea a Basarabiei, temelia pe care s-a construit neprietenia amară dintre români şi ruşi în ultimii 100 de ani.

Un comentariu

  1. si cu Bucovina de Nord si Herta cum ramane? in ce diferend intra ele, ca aceste teritorii n-au fost niciodate sub stapanire ruseasca – ori ucraineana! – ante iunie 1940? despre asta s-a discutat cand se discuta Tezaurul si Basarabia, cu Insula Serpilor cu tot?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *