Despre despărţire

Eu cred că pentru a învăţa să iniţiem, să menţinem şi, într-un final, să dăm drumul unei relaţii avem nevoie să învăţăm despre asta. Ar fi minunat dacă, încă din perioada formativă, am fi îndrumaţi cum să alegem potrivit pentru noi, cum să ne hrănim sănătos relaţiile şi, dacă nu mai corespund nevoilor şi dorinţelor noastre, cum să le punem capăt. Asta ne-ar proteja de multe încurcături, de suferinţă, de ani irosiţi luptând pentru relaţii toxice.

Imitând de multe ori relaţia, procesul de separare ni se înfăţişează mai contorsionat sau mai lin, iar noi, sub impactul afectării emoţionale, încercăm să facem faţă avalanşei de trăiri. Chiar dacă a fost un parteneriat frumos, stabil, care ne-a împlinit mult timp şi, de comun acord, partenerii decid că a venit sfârşitul lui, durerea nu poate fi evitată. Cu atât mai mult, când relaţia ne-a secătuit energia vitală, când ne-a arătat faţete ale noastre şi ale iubitului/ei, care ne-au înspăimântat, când puţinele momente de fericire au fost umbrite de neînţelegeri, greşeli de comunicare, diferenţe fundamentale de valori.

De multe ori, însă, avem dificultăţi de a pune punct. Vom zăbovi peste termenul de expirare, sperând că vom regăsi prospeţimea şi magia de altădată, că partenerul va decide să ţină cont de sugestiile noastre, că vom putea depăşi starea actuală de supărare. Relaţia poate fi rănită grav de lipsa de loialitate faţă de angajamentele asumate împreună, de lipsa prelungită a intimităţii emoţionale sau sexuale, de o discordanţă atât de acută între personalităţile celor doi, încât opinia celuilalt devine aproape contondentă. La sfârşit, pe lângă suferinţa despărţirii, o vom căra după noi şi pe cea suportată anterior, care ne-a adus într-o stare de lehamite şi, evident, va fi mai greu să ne scuturăm şi să mergem mai departe.

Această reţinere de a face pasul natural spre separare e încurajată şi de frica de singurătate. E de fapt un concept-umbrelă pentru o grămadă de temeri, care ne pun piedică atunci când vrem să înaintăm. De exemplu :

• teama că nu vom găsi pe altcineva care să ne accepte sau să ne iubească;
• teama că nu o ştim să fim independenţi (că activităţile pe care le făcea partenerul de viaţă nu vor putea fi vreodată suplinite de abilităţile personale);
• teama să trăim singuri, fără certitudinea prezenţei unei persoane speciale cu care să ne împărtăşim preocupările;
• teama să locuim singuri, într-o casă care brusc pare că scoate sunete ciudate;
• teama că nu vom putea susţine îndatoririle financiare;
• teama de a pierde un anumit statut, pentru cei căsătoriţi;
• şi tot pentru ei, teama de a nu fi blamaţi, priviţi peiorativ, dacă divorţează.

Suntem obişnuiţi să ne trăim viaţa într-un anumit mod (într-o anumită casă, cu o anumită rutină zilnică, adică într-un context familiar şi previzibil). Obişnuinţa se sperie de schimbare, cu tot efortul pe care îl implică, cu tot curajul de a păşi în necunoscut, cu toată bătaia de cap. Răul ştiut pare mai inofensiv decât cel anticipat sau posibil.

Alteori, ne grăbim să tragem cortina, fără a mai explora posibilităţi de vindecare a relaţiei. În special, ataşamentul evitant ne dă ghiont să fugim din calea complicaţiilor sentimentale. Totuşi, cu sprijinul binevoitor al prietenilor sau familiei sau cu ajutorul unui specialist, puteţi readuce la viaţă iubirea, pasiunea şi înţelegerea. Nu renunţaţi prea uşor, dacă este o relaţie semnificativă. Încurajez pe toţi cei care trec prin momente dificile în relaţia de cuplu să solicite consiliere din partea unei persoane cu expertiză în domeniu.

De multe ori, cuplurile cu care lucrez în cabinet apelează la serviciile mele când relaţia e bolnavă, a apărut ură, resentimente profunde, episoade de violenţă, când e neplăcut de tolerat chiar şi prezenţa partenerului. E greu să repari fracturi profunde. De aceea, relaţia ar avea şanse mult mai bune de însănătoşire, dacă intervenţia ar veni într-o etapă iniţială de frământări, când cuplul nu identifică soluţii aplicabile.

Dinamica se complică atunci când cei doi sunt părinţi. Indiferent cât de civilizată e despărţirea, copiii vor fi afectaţi. Pe de altă parte, dacă sunt expuşi în mod repetat la certuri, interacţiuni defectuoase, în general o legătură atipică, adică privată de căldură, înţelegere, suport, armonie, din nou, toate acestea vor avea un impact nefavorabil. În plus, când decideţi să rămâneţi într-un tip de uniune care vă lasă indiferenţi sau vă face rău, trebuie să ştiţi că e greu să obţineţi starea de pace şi prietenie interioară şi copilul va simţi asta şi va fi influenţat cognitiv, comportamental şi emoţional.

Există atât de multe tipuri de despărţiri, cât şi varietatea relaţională. Articolul e dedicat conexiunilor în care suntem implicaţi plenar, care presupun ataşament, chiar dacă durata lor de viaţă e scurtă. Uneori, apare în viaţa noastră o persoană care ne oferă tot ce am visat că înseamnă iubire: atenţie, respect, interes, dorinţă. Şi, apoi, înainte să ne dezmeticim, ia totul înapoi, lăsând în urmă o senzaţie de deşertăciune. Ce rost are să încerci, să rişti şi să primeşti în inima ta pe cineva, ca mai apoi să se infirme reciprocitatea? Pierzi încrederea în existenţa unor oameni de calitate şi, mai ales, în posibilitatea de a-i putea întâlni şi atracţia să fie împărtăşită. Pierzi cheful de a o lua de la început cu cineva, de a-l cunoaşte, de a negocia cu tine însuţi/ însăţi disponibilitatea de a trece peste anumite limite ale celuilalt şi ale relaţiei. Pierzi speranţa că o să fie bine şi pentru tine.

Dincolo de dezamăgire, rămâne dragostea. Vom trăi sevrajul de a nu putea vedea, atinge chipul omului pentru care simţim pasiune. Recapitulăm în minte până la obsesie momentele de intimitate, declaraţiile, gesturile care ne-au adus fericire şi împlinire. Începem să ne speriem că e o durere atât de copleşitoare că nu putem să îi face faţă, că o resimţim acut şi că nu pare că se opreşte.

Şi totul se amplifică, dacă ştim că a început o relaţie cu altcineva. Ne imaginăm că repetă cu persoana care ne-a luat locul toată frumuseţea şi magia pe care am simţit-o împreună. Şi vine gelozia, resentimentul, dubiul că suntem destul de valoroşi, daca nu am fost cei aleşi, ura faţă de concurenţă, ambivalenţa faţă de toată experienţa. E ca o tornadă care ne poate răscoli întreaga viaţa, dărâmând edificii de încredere şi bunăstare emoţională pe care le credeam stabile.

Când vorbim de relaţii de ani de zile, care se încheie amiabil, separarea seamănă cu o operaţie chirurgicală. E ca şi cum cineva ţi-ar tăia jumătate din corp şi tu trebuie să mergi mai departe, în ciuda suferinţei îngrozitoare. Se întâmplă ca relaţii care sunt reuşite din punct de vedere partenerial să scârţâie serios la capitolul romantism şi sexualitate. Şi, când eforturile de a le resuscita întâlnesc o linie continuă, decizia naturală e de a pune punct. Pentru a ameliora ecoul acestei lovituri, o soluţie este de a o transforma într-una de prietenie. E greu să renunţi dintr-odată la obiceiul de a împărtăşi micile întâmplări de zi cu zi, de a cere sfatul, de a extrage din viaţa ta brusc pe cineva pe care îl/ o consideri parte din familie.

Când relaţia se sfârşeşte tumultuos, apare ruşinea că am suportat conflicte şi comportamente înjositoare, blamul faţă de sine că n-am avut tăria de a pleca, îndoiala că suntem oameni puternici, care pot cere vieţii respect şi demnitate. Uneori, problemele au pulverizat demult armonia relaţională şi nici nu mai ştim cum e să fie confort şi relaxare acasă, nici nu mai ştim cine suntem şi ce obiective avem. Rămânem doar cu energia de a sta cu capul deasupra apei, de a supravieţui unei zile de la început până la sfârşit. Şi tot ce vrem, pentru moment, e un colţ de linişte pe care să ne putem odihni.

Perioada care urmează e gestionată diferit. Unii vor să nu mai simtă durere şi în loc să trăiască firesc travaliul de doliu (au pierdut ceva important şi e normal să sufere) se aruncă imediat în alte relaţii. Problema este că, atunci când suferi şi eşti bruiat interior de flash-uri ale parteneriatului anterior, nu iei decizii prea bune. Sunt şanse mari să dai peste prădători emoţionali, peste friends with benefits şi să descoperi că the benefits îţi întorc stomacul pe dos, iar de prietenie nici nu e vorba. Lipsa pe care o simţi nu poate fi compensată acum.

Trebuie, ca la o lumânare, lăsată flacăra să ardă ceara şi procesul de vindecare să se încheie. Trebuie privită relaţia, analizate momentele speciale, cele care au creat răni, alegerile, punctele de cotitură, tiparele de conflict şi de împăcare, viziunea generală despre ce înseamnă o legătură funcţională. E de dorit să faci tranziţia spre un statut nou şi să înveţi să te raportezi sănătos la el, trebuie să îţi dai un moment de singurătate în care să te regrupezi, să te reconstruieşti. Când o să vină momentul să propui cuiva altă relaţie, vei fi vindecat/ ă, vei avea ce să oferi, nu o personalitate care e chinuită de durere, ci o persoană care ştie cine este, ce doreşte şi ce merită să primească.

Cu toţii trecem prin momente în care separarea de o relaţie importantă ne face să simţim polaritatea extremă a emoţiilor. Dacă ne înecăm, nu mai putem funcţiona, răscolim vieţile noastre şi a celor din jur, până la punctul în care îi afectăm major, e timpul să cerem ajutorul unui specialist în relaţii. Când timpul se aşază mai generos între prezent şi momentul despărţirii, vom vedea cum ne-am îmbogăţit, ce lecţii am învăţat şi cum creşterea noastră dă avânt creşterii altora.