Interviu MELANIA CINCEA: Despre presă, ciocolată, ceai, vals, curaj, demnitate şi multe altele

Dialog exclusiv Lapunkt între MELANIA CINCEA şi Cristian Pătrăşconiu.

Cristian Pătrăşconiu: Care este cartea care v-a marcat cel mai tare în ultimii 5 ani? Dar în ultimii 10 ani?

MELANIA CINCEA: Dificilă întrebare… Sunt în impas când trebuie să aleg ceva dintr-o mulțime de opțiuni. Cred, totuși, că ar fi „Jurnalul fericirii”, al lui Steinhardt. Sunt aici lecții de viață extraordinare despre conștiință, despre iertare, despre speranță, despre credință. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”, scrie Nicolae Steinhardt. Cuvinte care te obligă la introspecție, zile și zile la rând…

„Revenirea la viață”, a lui Oliver Sacks, este o altă carte care m-a marcat. Am citit-o relativ recent, după ce întâi văzusem „Awakenings”. O carte despre minunile medicinii, dar și despre limitele umane. Să te trezești la viață, după zeci de ani, e o minune. Dar când mai apoi aluneci, din nou, în neant, în plus conștientizând acest lucru, e o culme a încercării pământești la care e supus un om,o culme a durerii sufletești. După ce am citit cartea, m-am gândit zile întregi la limita la care poate urca nefericirea unui om, spaima lui în fața unei lupte inegale cu boala, cu sfârșitul pe care îl conștientizează și pe care-l simte tot mai aproape. Și am pus în fața acestor stări angoasante ignoranța noastră, a oamenilorsănătoși, față de propria stare de bine,pe care o considerăm ceva ce ni se cuvine oricum.

melania-cincea

 Şi, tot pentru ultimii 5 ani, dar şi pentru ultimii 10 ani – care este filmul care vă urmăreşte?

Nu fac parte din categoria cinefililor. Mă uit rar la filme și, ca o paranteză, aproape niciodată, în ultimii ani, la emisiuni televizate.

Revenind la ceea ce m-ați întrebat, și aici, ca și în cazul cărților, ar fi mai multe. M-a mișcat profund „Lista lui Schindler”,  filmul-fenomen al lui Spielberg. La fel, „Pianistul” lui Polanski, în cazul căruia am ajuns până într-acolo încât, când ascult „Nocturna nr. 20”a lui Chopin, îl văd pe Adrien Brody interpretându-l pe Wladyslaw Szpilman cântând în studioul Radioului din Varșovia, în timp ce în preajma lui se declanșa urgia…Și, ca să rămân în același registru al ororilor comise de om, comise de o altă extremă politică de data aceasta, aș mai aminti de filmul lui Andrzej Wajda, „Pădurea Katyn”. E atât de multă durere în spatele „poveștilor” acestor filme, încât cred că nu avem voie să uităm vreodată ce s-a întâmplat.

 Ce muzică (piesă, trupă, album) puneţi pe repeat cel mai des? Şi de ce?

Lista e lungă.Alegerile le fac în funcție de starea sufletească. Poate fi Chopin sau Gershwin oriCeaikovski.Benny Goodman ori Glenn Miller. Nat King Cole. Bing Crosby sau Dean Martin. Cesaria Evora sau Amalia Rodriguez. Leonard Cohen. Charles Aznavour. Sau ABBA, Scorpions, Queen, Julio Iglesias, Al Bano și Romina Power. Și alții, și alții. Lista e lungă. Nu aș putea concepe să trăiesc fără muzică.

 Dacă ar fi să puteţi să alegeţi o redacţie, oricare, din toată lumea aceasta în care v-ar plăcea să lucraţi ca jurnalistă, care ar fi aceea?

Nu știu să vă răspund la întrebarea aceasta. Pentru că nu am visat la o altă redacție – am pus foarte mult suflet în cea în care sunt acum – așa că nu am studiat terenul. Dacă ar fi să aleg o alta, mi-aș dori doar să fie un loc în care să vin cu drag la muncă, să-mi pot face meseria, fără presiuni de vreun fel, și să-mi fie respectată munca.

 Dacă nu jurnalistă, atunci ce anume aţi fi vrut sau aţi fi putut să fiţi?

De vrut, inițial, nu am vrut să devin jurnalistă. La 17 – 18 ani, mă visasem polițistă. Așa credeam eu că pot să-mi aduc aportul de dreptate în lumea asta. J Însă Cineva, Sus, și-a dat seama că sunt pe căi greșite cu visurile astea ale mele. Și m-a „ajutat” să cad la admiterea de la Academia de Poliție și să-mi îndrept pașii, ca o consolare de moment, spre o facultate de jurnalism. Dar lăsându-mă să mai visez o vreme la cariera mea cu epoleți și să mă amăgesc că trăiesc o situație de provizorat. Vara următoare, însă, când puteam da examenul de admitere din nou, nu m-a mai tentat ideea. Și, ulterior am realizat, nu aș fi putut face carieră în Poliție sau în Interne. Sunt o fire mult prea voluntară pentru rigoarea sistemului. Cred că m-ar fi dat afară din primul an. J Ce m-a întors, însă, din drumul spre Poliție, în acel prima an de studenție la Jurnalistică, a fost faptul că intrasem în presă. În semestrul întâi, trebuia să ne alegem o redacție în care să facem practica, iar domnul Marcel Tolcea, care-mi era profesor, mi-a sugerat să mă orientez spre Timpolis. I-am urmat sfatul. A avut fler, aș spune. După aproape 20 de ani, nu numai că sunt tot în presă, dar sunt tot la Timpolis.

melania-cincea-4

Răspunzându-vă la partea a doua a întrebării, vă spun că nu știu ce aș fi putut fi. Nu am încercat niciodată să fac o altă profesie. Cred, însă, că, în ziua în care va trebui să renunț la presă – iar asta va fi o zi foarte tristă –, mi-ar plăcea să lucrez într-o editură. Una mare. Iubesc realmente cărțile și mă fascinează și procesul de „facere” a lor, de la corectura pe șpalt la promovarea produsului finit.

Să scrii şi să ai impact cu ceea ce scrii din afara Bucureştiului e mai greu sau mai uşor în peisajul publicistic autohton? Sau, mai degrabă, aceasta este o problemă minoră, dacă nu chiar falsă?

Nu e o falsă problemă. E mai dificil să scrii din afara Bucureștiului, pentru că, într-un ziar de provincie, chiar dacă abordezi teme de interes național, nu ai expunere atât de mare, nu ai, deci, notorietate. Rețelele de socializare pot ajuta la îndreptarea – într-o măsură nu foarte mare, dar nici insignifiantă – a acestui neajuns. De patru ani de când sunt pe Facebook, mi-am format cititori fideli din toate părțile țării. Deci, mai greu, dar se poate, apelând și la niște exerciții de PR personal.

Care sînt, în ierarhia dvs subiectivă, cele mai plăcute personaje publice de la noi despre care aţi scris? Dar cele mai dizgraţioase? Dacă nu doriţi să daţi nume, să ştiţi că vă (sub)înţeleg J

Vă răspund raportându-mă nu la personajele despre care am scris în editoriale sau analize politice, ci la oamenii intervievați. Unii dintre cei pe care i-am intervievat – în jur de vreo 90, în ultimii patru ani – sunt parteneri de dialog cu o retorică impecabilă și, în plus, o cultură impresionantă. Nu aș da nume, pentru că mi-e teamă că aș omite pe cineva și aș face o nedreptate. Aș spune doar că e vorba despre majoritatea celor pe care i-am intervievat. Se poate vedea despre cine vorbesc la o lectură a interviurilor.

La interviuri nu am avut personaje pe care opinia publică sau presa lipise etichete de genul „nesuferite”, ”dizgrațioase”, „mincinoase” etc. Și nu pentru că nu am vrut sau nu am încercat. Am încercat cu vreo cinci. Erau toți din București și urmau să ajungă în Timișoara. Cum interviul trebuia planificat, i-am contactat, am obținut consimțământul interviului, dar în ziua stabilită fie au refuzat să-l mai acorde, fie au ieșit pe o altă ușă. Nu glumesc. Și vorbesc despre nume mari și chiar despre șefi de servicii speciale :)

melania-cincea-interviu-mihai-razvan-ungureanu melania-cincea-interviu-monica-macovei-2 melania-cincea-interviu-traian-basescu

Cum apreciaţi că stau lucrurile în următoarea privinţă: într-o Românie cu multe accente patriarhale, să faci presă de calitate e mai uşor pentru o femeie sau pentru un bărbat?

Nu cred că are vreo relevanță. Eu personal nu m-am lovit de situații de genul acesta. Se simte o diferență în cazul jurnalismului de investigație, dar nu din cauza vreunei discriminări, ci pentru că unei femei îi este mai greu să-și facă surse de informații, din anumite medii, și apoi să și le fidelizeze. Ca să dau un singur exemplu, spre deosebire de un bărbat, o femeie jurnalist nu poate ieși prin localuri, chiar la ore târzii, cu fel de fel de oameni (surse) care, așa, își dezleagă limba. Informațiile de genul acesta nu se obțin la întâlniri oficiale, la birou.

Care este, pentru dvs, materialul nr 1 de presă pe care l-aţi dat pînă acum? Şi, scurtissim, care este povestea lui?

M-ați pus într-o situație dificilă… :) Raportându-mă la cele de dată recentă, poate, ar fi cele despre Academia de Științe ale Securității Naționale.Spun „cele”, pentru că au fost câteva, nu unul. Și s-au bucurat de apreciere publică. După câteva articole, scrise pe parcursul a aproape un an, și după n solicitări de informații trimise la SRI, MAI, MapN, Guvern, Președinție, ASSN– care au făcut ping-pong cu mine –ASSN și-a făcut publică lista membrilor. Era, o victorie. Mică, dar totuși importantă, pentru mine, în lupta cu această instituție ale cărei secrete sunt păzite, de la cel mai înalt nivel, printr-o tăcere de tip omerta.

Cum arată visul dvs frumos, cel mai frumos despre presă?

Despre presă cu mine ca parte a ei? Acela ar fi să iesla pensie din această breaslă. Și să-mi pot practica profesia fără constrângeri.

Ceai sau cafea? Sistem sau antisistem?

Categoric, ceai. Pentru că nu beau niciodată cafea; e pe lista de „nu”-uri, alături de tutun și alcool. Ceaiul, însă, îmi place la nebunie. De la cel de mentă sau mușețel, la cel alb și verde, în diverse combinații de arome.

Nu sunt antisistem și nu susțin formațiunile politice antisistem. Cu atât mai mult cu cât se știe că, la ora actuală, partidele antisistem din Europa sunt încurajate, iar unele, chiar finanțate de Kremlin, pentru a destabiliza Uniunea Europeană. Eu nu voi pune niciodată umărul la acțiuni ce pot duce la implozia Uniunii Europene. Sunt pentru sistem, dar unul democratic și controlabil – prin lege și de către societatea civilă.

Volei sau tenis? Politică sau cultură?

Nici, nici. Îmi place patinajul. Alunecând pe gheață – la propriu –, am o senzație de libertate, de lipsă a oricăror stavile, chiar de plutire. Și îmi mai place înotul. Poate și pentru că iubesc apa, în general, și marea, în special.

Despre politică sau cultură, ca și domenii de interes? Și, și. Iar politica o urmăresc nu doar din motive profesionale. Îmi și place să mă uit la ceea ce se întâmplă pe scena politică, să analizez, să încerc să conturez posibile scenarii punând cap la cap bucăți din acest imens puzzle, chiar dacă, uneori, simt că nu mai înțeleg nimic sau că ajung la un grad insuportabil de oboseală. Nu sunt probleme insurmontabile.Zgura asta interioară, dobândită în timpul serviciului, se îndepărtează, în timpul liber, cu doze mai mici sau mai mari de cultură. Venite sub forma unei cărți, a unui spectacol de teatru ori operă, a unor cronici de teatru sau film, a unui interviu pe teme culturale.

Vals sau tango? Tihnă sau acţiune & adrenalină?

Îmi plac în egală măsură și valsul, și tangoul. Dar mai mult să-i privesc pe alții dansând. Nu excelez la acest capitol.

Înclin spre tihnă. Jurnalismul este o profesie nu doar cronofagă, ci și o mare consumatoare de energie umană – nu vă spun nimic nou… Și, atunci, am nevoie de liniște pentru a-mi încărca bateriile. Acesta e și motivul pentru care nu sunt văzută prin cluburi ori pe la petreceri zgomotoase. Și nu sunt nici o fire prea temerară. Mi-e teamă să-mi pun viața în joc, fie că aș face-o în curse de mașini, în sărituri de la înălțime, sărind în ape învolburate sau mai știu eu în ce acte de bravură. Și asta, pentru că mi-e frică de moarte și, mai ales, de veșnicia ei.

Munte sau mare? Ciocolată sau îngheţată?

Munte, doar o zi, două. Mi-e suficient. Și asta, numai în plină vară și plin soare sau iarna, când e acoperit totul de zapădă. De mare, în schimb, nu mă satur. Dar în peisajul marin trebuie să existe și soare. Iubesc marea și la răsărit, și la apus, și calmă, și furioasă. Mă încarc cu o incredibilă energie ascultând valurile și privindu-le cum se înalță sau cum se sparg de țărm.

Nu refuz nici ciocolata – mai ales, când e vorba despre cea de casă –, dar dacă e să aleg, prefer înghețata. Chiar și iarna. Pe primul loc este cea de casă, făcută de mama. Niciunde nu am mâncat una mai bună. De fapt, e un tort de înghețată, în care se îmbină cea de ciocolată neagră și frișcă, cu cea de vanilie și nuci caramelizate și cea de ness – nu beau cafea, am spus-o, dar înghețata de ness o mânânc. Cu supliment chiar :)

 Etică sau estetică?

Și, și. Sunt indispensabile oricărei societăți normale.

Să zicem că aţi fi profesoara unor elevi de liceu. Sau măcar să ne imaginăm că le-aţi vorbi unor tineri de liceu. Ce aţi vrea, în primul şi în primul rînd, să le spuneţi despre presă?

Nu cred că aș putea fi profesoară. Nu am răbdare și nici nu excelez în tact. Dar dacă aș vorbi unor adolescenți despre presă, le-aș spune că jurnalismul este cea mai frumoasă profesie. Dar că nu e ușoară și că implică un grad foarte mare de responsabilitate. Că, în calitate de jurnalist, poți și trebuie să contribui la corijarea unor derapaje din societate, dar în egală măsură, din neatenție, din superficialitate sau, mai grav, din rea-credință, poți chiar distruge,la nivel de imagine,oameni nevinovați.

melania-cincea-mircea-mihaies-si-andrei-plesu melania-cincea-si-dan-c-mihailescu melania-cincea-si-vladimir-tismaneanu

La fel: dar, tot acelor elevi de liceu, în primul şi în primul rînd, despre democraţie?

Să fie atenți, pentru că democrația nu este un proces ireversibil. Și că, o dată pierdută, se recâștigă doar cu eforturi imense și, uneori, insuficient a fi depuse în timpul pe care ți-llasă la dispozițe o viață de om. I-aș invita să citească despre ravagiile pe care le-au făcut în rândul omenirii regimurile totalitare, fie ele de extremă stângă sau de extremă dreaptă – ambele, criminale, abominabile. Să vadă filme despre acele orori. Și, nu în ultimul rând, să se folosească din plin de toate drepturile pe care le conferă democrația, să facă uz de toate pârghiile de control civil pe care aceasta le pune la dispoziția poporului pentru a controla și sancționa derapaje anti-democratice.

Dar, păstrăm convenţiile acestui joc, despre libertate?

Cred că nu aș recurge la definiții de dicționar sau manual. Și cred că nici adolescenții nu ar vibra. Pentru că ei s-au născut într-un regim liber, asta este, din fericire, singura stare pe care o cunosc. I-aș atenționa doar că libertatea este un dar neprețuit pe care o societate i-l poate face unui om și pe care omul, prin pârghiile democratice pe care le are la îndemână, poate și trebuie să și-o apere. Și i-aș invita la un exercițiu de imaginație. Să-și închipui că, mâine, trezindu-se, nu ar mai avea voie să spună ce gândesc, iar dacă o fac, să fie bătuți, umiliți, închiși, în urma unui simulacru de proces? Sau că, tot de mâine, li s-ar trasa o linie și li s-ar spune că nu au voie să facă niciun pas în afara ei?

La fel: despre curaj?

Le-aș spune că, azi, trăind într-o societate democratică, discuțiile despre democrație și libertate – pe care tocmai le-am avut – e posibil ca majorității să le parăbanale, plictisitoare. Într-un regim totalitar, a vorbi despre aceste subiecte ar echivala cu un act de curaj. Un curaj dement.

melania-cincea-2

Şi, la fel, în aceleaşi condiţii: despre rafinament, eleganţă, bunătate, normalitate?

I-aș invita să urmărească, în doar câteva seri la rând, niște emisiuni televizate, emisiuni de divertisment, talk-show-uri, la televiziuni românești. Unde, în studiouri, se lăfăie personaje (tot cam aceleași) ce ne sunt prezentate drept vipuri și dive, modele de rafinament, de eleganță, de normalitate. Și să-și imagineze opusul acelor personaje, pentru a înțelege mai bine în ce constă rafinamentul, eleganţa sau normalitatea.

V-aţi gândit vreodată serios să renunţaţi la presă? De ce?

Nu să renunț, ci că va trebui să renunț.Sau, cel puțin, să renunț la presă ca mijloc de existență. Pentru că, azi, presă profitabilă financiar – deci, cea cu priză la cea mai mare parte a publicului – se face mai degrabă dintr-un gen de jurnalism pe care eu nu-l agreez. Cred că am putea să-l numim junk-journalism. Cât mai multă informație, de cele mai multe ori neverificată nici măcar dintr-o a doua sursă – nu mai vorbim de cele trei clasice –, scandal, limbaj licențios, ….

În viziunea dvs, noile media (social media şamd) încurcă sau mai degrabă ajută presa de calitate?

O și încurcă, o și ajută.

O încurcă pentru că, prin intermediul noilor media, ajung să practice această profesie și oameni care nu au nici pregătire jurnalistică, nici experiență, care nu înțeleg de fapt menirea acestei profesii, și ajung să lanseze pe piață informații false care, cu ajutorul rețelelor sociale, se propagă cu o viteză uluitoare și ajung la un număr foarte mare de oameni. Care o percep ca pe o informație reală. Acum orice om care-și deschide un blog se poate da drept jurnalist.

Partea bună a noilor media o reprezintă faptul că jurnaliștii care fac materiale de calitate, de exemplu, investigații jurnalistice deranjante, care nu-și mai găsesc loc în media tradiționale, ziare tipărite, mari consumatoare de bani și deci, atente cu sursele dinspre care le vine finanțarea, își pot face în continuare meseria, pe o pagină web sau un blog, care nu înghit multe resurse – oricum, incomparabil mai puține decât un ziar tipărit. Audiența nu este, însă, întordeauna ca și cea conferită de un ziar național. Dar dacă acel ziar nu îi mai publică pentru că deranjează, pentru că refuză să se închine unor idoli ai zilei, asupra cărora planează suspiciuni, pentru că nu acceptă să aplicedubla măsură sau din cine știe ce alte motive, au această supapă conferită de varianta de a scrie, pe cont propriu, în online.

Avem în România o presă mai bună decît societatea pe care o reflectă sau o bombăne aceasta? Dar decât clasa politică?

La modul general, nu, chiar dacă vrea să pozeze în altceva. Nu vorbesc despre presa in integrum, ci de o parte a ei; m-aș feri să o numesc mare, nu neapărat din certitudinea că lucrurile nu stau așa, ci din speranță că situația este alta.

Care sînt „entităţile” care au pus presa de la noi în genunchi? Fără să daţi neapărat nume – puteţi indica fie şi numai  „fenomenele” care au calamitat presa noastră.

Cred că vorbim despre o culpă comună. Repartizată, nu neapărat în părți egale, între patronate, editori și jurnaliști. Care fiecare în felul său a alterat calitatea produsului jurnalistic.Fie decredibilizându-l, fie aducându-l la o limită foarte scăzută din punct de vedere al calității produsului finit.

O mare parte a vinei le revine acelor patroni de trusturi media care și-au deschis afaceri în branșă doar pentru ca acestea să le servească drept paravan în fața Justiției,în fața căreia ajunseseră din cauza afacerilor murdare pe care le-au făcut. Sau pentru a-și deschide niște ușila instituții de stat ori pentru a-și „planta” oameni în funcții-cheie și a-și facilita astfel afaceri ilicite cu statul. Aceste patronate au dictat linia editorială și așa s-a ajuns ca trusturi media să fie angajate în linșaje mediatice la adresa „dușmanilor” patronilor, fie ei judecători,  oameni politici sau ziariști care le stăteau în cale sau, prin acțiunile lor, le periclitau libertatea.

O altă parte a vinei revine editorilor sau conducerilor ziarelor, televiziunilor, care au acceptat pe de o parte acea politică a patronatului – și asta, fie pentru că la mijloc erau salarii foarte mari, fie, din contră, din cauza unor constrângeri financiare, fie din superficialitate sau dezinteres. Iar pe de altă parte, pentru a obține profit soluția cea mai la îndemână a fost să-și crească audiența sau tirajele nu crescând calitatea produselor și încercând să convingă un public cât mai mare să le caute, ci scăzând calitatea lor, pentru a intra în grațiile unui număr cât mai mare de oameni, care nu sunt interesați de produse mediatice de calitate, nici dispuși să-și cizeleze gusturile.

Vinovați sunt și jurnaliștii. Aceia dintre ei care, din superficialitate, din neprofesionalism sau din dezinteres, cauzat de nivelul nesatisfăcător de salarizare, oferă materiale submediocre. Și din punct de vedere al fondului, și al formei.

De unde vă luaţi (şi de unde să ne luăm) resurse şi rezerve de optimism cu privire la presa autohtonă şi cu privire la un viitor măcar decent al acesteia?

Eu, sincer vă spun, nu prea mai am resurse de optimism. Ca și jurnaliști care ne iubim și respectăm profesia, ne luăm resursele de energie din reacțiile post-scriptum, să le spun așa. Din efectele pe care le au, la nivelul unor instituții, semnalele de alarmă pe care le tragem și din aprecierea cititorilor.

www.putereaacincea

Puterea a cincea este un joc de cuvinte între sintagma puterea a patra şi numele meu. De ce? Pentru că susţin necesitatea celei de a patra puteri, presa, într-o societate democratică. Pentru că mă încăpăţânez să cred că mai e nevoie şi de o presă onestă, care să nu insulte inteligenţa cititorului. Pentru că, în construcţia unei democraţii stabile, sănătoase, avem nevoie unii de alţii – cititorii inteligenţi, de presa onestă şi presa onestă, de cititorii inteligenţi.
Puterea a cincea este un proiect care a pornit la drum, în noiembrie 2015, cu interviurile, cu editorialele şi analizele mele politice – fiind şi un depozitar al muncii mele din ultimii ani –, cu opiniile unor oameni pe care îi cunosc şi pe care îi preţuiesc de multă vreme, Brînduşa Armanca şi Mircea Mihăieş, care au adus aduce plusvaloare acestui proiect. Un proiect care s-a dezvoltat, prin implicarea, și a altor nume: Armand Goșu, Marian Popescu, Dorel Șandor, Florin Diaconu, Ștefan Vlaston. Și sper că, în viitor, va atrage și alte nume de valoare.

3 Comentarii

  1. pe mine ma mira sa aud de la un junralist ca nu se uita la tv si nu se uita la filme! asta-i crasa ignoranta, si mai este si tanara doamna

    • @Adrian R: ei bine, vă rog să aflaţi că lucrurile sînt şi mai grave de atît: nici autorul acestui interviu nu se mai uită la TV de ani buni. decît să consume „junk food” media, mai bine face altceva, mult mai folositor. (C. Pătrăşconiu)

  2. Lasand la o parte faptul ca multi, foarte multi, oameni din Bucuresti nu sunt de fapt bucuresteni get-beget, calitatea, buna-crestere si competenta oamenilor din orasul asta – de la jurnalisti la intelectuali – lasa mult de dorit si sunt adesea inferiori celor din alte orase din tara, dar se impopotaneaza cu faptul ca stau in capitala ca si cum asta e vreun merit, dimpotriva!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *