Fizionomia intelectuală a lui Mircea Mihăieş este paradoxală şi deconcertantă. Coexistă, în interiorul aceleiaşi personalităţi creatoare, un polemist redutabil şi un visător al întinderilor mateine ale lui Pratt. Romancier ( acel proiect iconic al “ Femeii în roşu”, alături de Mircea Nedelciu şi de Adriana Babeţi), dar şi istoric literar ce posedă disciplina erudiţiei, ( o probă este monumentalul Faulkner).Aspirând să intre în zonele rarefiate ale modernismului, dar pasionat şi de lirica de truver a lui Leonard Cohen. În toate, Mircea Mihăieş se sustrage categorizărilor facile, spre a –şi revendica, în canonul cultural de azi, un loc de frapantă singularitate. Mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, Mircea Mihăieş are vocaţia proteică a reinventărilor şi labirinturilor.
“Ulysses,732” este cea din urmă şi cea mai ambiţioasă dintre aceste provocări critice. Romanul unui roman este mai mult decât o impresionantă biografie literară: romanul unui roman este proba ultimă a capacităţii lecturii indrăgostite,erudite şi polifonice de a interoga codul însuşi al modernităţii. Prin această carte ce sfidează logica meschină a provincialismului cultural, Mircea Mihăieş reuşeşte să ofere limbii şi spaţiului nostru un echivalent ciclopic al construcţiei lui Joyce. Căci autorul Mircea Mihăieş din” Ulysse, 732” nu este mai ambiţios decât James Joyce, autorul lui “ Ulysses”. Claviatura sa de prozator al ideilor îşi atinge aici maturitatea capodoperei. Mircea Cărtărescu, într-o remarcă pe pagina sa de “Facebook”, avea dreptate să observe că textul lui Mircea Mihăieş este unul dintre cele mai importante texte de critică literară de la noi. Şi poate că este mai mult decât atât: este un manifest în care se poate citi direcţia unei noi critici, suple, erudite, elegante şi vizionare, capabile să incorporeze tradiţia modernistă cu un gust ludic şi melancolic, în egală măsură.
Carte ce intimidează prin alura ei masivă şi prin marea de cuvinte pe care se sprijină, cartea lui Mircea Mihăieş devine un atlas al modernităţii înseşi. Asemeni lui Horia- Roman Patapievici în a sa introducere la Ezra Pound, Mircea Mihăieş este interesat de materia care palpită sub text, de magma din care se hrăneşte acest demers al lui Joyce. Între Homer şi secolul XX, Joyce este o punte dificil de traversat. Acolo unde alţii au privilegiat glossele ermetizante, Mircea Mihăieş este atent la geneză, la context, evidenţiind această stranie particularitate de oglindire şi de deformare a artei moderne. Joyce este personajul acestui roman al romanului, alunecând din oraş în oraş, dialogând cu Irlanda şi cu Europa, absorbind în arhitextul său o linie culturală pe care o retopeşte până la desfigurare. Este acesta un Joyce enigmatic care îşi dezvăluie taina, un Joyce conştient de geniul său, dar obsedat de tăcerea care pare să îi înconjoare pentru o vreme opera.
Romanul romanului scris de Mircea Mihăieş este, simultan, un roman al creaţiei şi al receptării. Legenda neagră de care” Ulysse “ este înconjurat ţine nu doar de dificultatea extremă a textului însuşi, dar şi de suita de acuze generate de obscenitatea sa. Expatrierea sa este mărturia excentricităţii sale. Drumul său şi al lui “ Ulysses” este marcat de jaloanele a trei oraşe care îl bântuie:Dublin, Zürich şi Trieste. De la ocean la Europa centrală al cărei micro-cosmos este Trieste, parcursul lui Joyce este unul în care experienţele biografice alimentează producţia mitică. Între condiţia irlandeză şi evreitate, romanul lui Joyce este un fragment din acest dosar al identităţilor multiple ale modernilor. Exilul voluntar este efectul acestei situări în contra curentului.
Mircea Mihăieş îndeplineşte, în limitele acestui uriaş edificiu scriptural, rolul unui Vergiliu călăuză al unui Dante-cititor. Dincolo de tribulaţiile lui Joyce se întrevede autorul însuşi al romanului unui roman, atras în vârtejul pe care îl reprezintă textul insuşi. Critica lui Mircea Mihăieş nu este niciodată una placidă, ternă, indiferentă, neutră. Ea este, deliberat, incandescentă,animată de voluptatea relecturii. Tot ceea ce Mircea Mihăieş atinge în eseurile sale se preface în proza-i seducătoare. Pretinsa ariditate a lui Joyce este eliminată în favoarea unei bucurii a călătoriei în pântecele operei. Mircea Mihăieş este un argonaut pentru care unicul sens al vieţii este scriitura ca aventură- arta sa critică este una a erudiţiei luminate de soarele vital al prozei.
“ Ulysses,732” este un monument intelectual: colonadele lui postmoderne adăspotesc spaţiul populat de duhuri şi de voci. Demiurgul care este Mircea Mihăieş oferă imaginea acestei apoteoze a intelectului eliberat de poverile terestre ale mediocrităţii.
