La Târgul de carte Gaudeamus s-a lansat romanul Inimi cicatrizate (Editura Humanitas), în prezenţa regizorului filmului dedicat lui Max Blecher, Radu Jude.
- Pentru felul demn, poetic şi plin de inocenţă în care şi-a asumat tragismul destinului: la 19 ani, când alţii încep să trăiască, el începe să moară. Află că suferă de o boală nevindecabilă.
- Pentru că şi-a purtat carapacea de ghips cu eroismul unui cavaler medieval care-şi poartă armura într-o luptă. Lupta lui Blecher a fost cu un duşman nevăzut, dar care atacă cu atât mai dur şi-ţi lasă răni pe tot trupul: scleroză în plăci, morbul lui Pott. Lupta lui a durat 10 ani, mai puţin ca războaiele medievale, dar a fost dusă cu un eroism la fel de mare. Şi pentru că vorbeşte despre iubiri între bolnavi care au pe ei armura ghipsului, mi-a amintit de Italo Calvino în Cavalerul inexistent.
- Îmi e drag şi pentru tatăl lui, evreu moldovean, care vine imediat în Franţa, când fiul îi scrie că e bolnav şi îşi maschează durerea, anunţându-l că la Berck-sur-Mer va fi bine şi va sta ca la un hotel bun.
- Mă uimeşte că tânărul care începuse să moară şi-a găsit momente de fericire chiar şi în această situaţie şi anume prietenia, cititul şi scrisul, într-o perfectă simbioză. A găsit rapid, în ele, sensul unei vieţi care altora li s-ar fi părut absurdă, chiar fără suferinţa lui.
- Pentru că ne-a arătat ca nimeni altul că orice boală te plonjează direct în suprarealism. (Iar aici nu seamănă deloc cu Thomas Mann, cu care a fost mereu comparat).
- Îl admir că într-o perioadă în care se scria pentru glorie şi pentru subtile satisfaceri ale egoului, el a scris pentru sau mai bine zis de dragul unui prieten (Geo Bogza), lucru atipic pentru vremea lui, dar care s-ar fi potrivit foarte bine secolului 19.
- Şi pentru că a avut resurse, la pat fiind, să se joace cu acest prieten al lui aşa cum numai copiii ştiu să se joace (de-a vaporul, cum aflăm din jurnalul lui Sebastian).
- Mi-e drag pentru cea mai insolită descriere a prieteniei pe care am citit-o vreodată (în scrisorile către Geo Bogza): “Eşti foarte confortabil. Eşti, pentru mine, un fotoliu comod”. Şi pentru că el, suferindul, are încă resurse să-i spună prietenului: „[…] Îţi mărturisesc că aş lua asupra mea cu imensă bucurie disperările şi tristeţile tale, pentru a le suferi eu, fiziceşte, în carnea mea, decât să ştiu că te torturează pe tine”.
- Pentru amestecul unic de vârste pe care autorul Inimilor cicatrizate e nevoit să-l experimenteze: e tânăr şi bătrân, are frăgezimi de început de viaţă şi resemnări de muribund.
- Pentru că, dacă „discursul prietenos” s-ar putea învăţa (în analogie cu discursul amoros barthesian), corespondenţa lui Blecher cu Geo Bogza ar fi un minunat tratat pe temă. De pildă: „Viaţa mea este ceea ce a fost ea înainte de a te cunoaşte, PLUS ce ai făcut tu dintr-însa.”
- Îl admir, stilistic, pentru că deşi emoţiile lui sunt răvăşitoare, scrisul lui nu devine niciodată sentimental. Pentru că, deşi viaţa lui e „jupuită până la sânge” mai are putere să nu se complacă în suferinţă. Cu doi ani înainte de moarte, scrie: „Cu sănătatea o duc bine şi am învăţat să cânt la acordeaon, asta e tot”. Sau se întreabă „ce mare scofală” e şi boala şi agitaţia care se produce în jurul ei.
- Îmi e drag şi pentru ce, spre deosebire de colegii lui de generaţie, n-a putut să facă: nu s-a dus cu „banda” la Movila sau Balcic, n-a schiat la Sinaia, n-a umblat prin redacţii, în schimb şi-a adus prietenii la el prin intermediul unui radio Columbia (cu tot cu reclama lui: „un radio e un prieten în casă”). Are frăgezimea sufletească să-şi exprime admiraţia, atunci când îl aude pe M. Eliade „cetind un admirabil fragment din romanul lui”.
- Îl iubesc pentru ce a făcut în timpul bolii lui: Corp transparent (poeme, 1934), Întâmplări în irealitatea imediată (numite iniţial Exerciţii, în 1936) şi Inimi cicatrizate (1937). Ce-ar fi spus dacă ar fi ştiut că e citit şi admirat tot mai mult în secolul 21? Un lucru e sigur: niciodată Blecher nu şi-ar fi închipuit că romanele lui o să devină subiect de film. Şi pentru asta îi mulţumesc regizorului filmului, Radu Jude. Şi, înainte de orice, marelui regizor al vieţii şi destinelor noastre.
