Erau românii creștini?

În ziua de astăzi tot românul se declară creștin. Sigur, fiecare este liber să spună ce dorește. Însă istoricii nu sunt liberi să abdice de la rigoarea disciplinei. Ei nu pot spune orice. Și nu au dreptul să păstreze tăcerea atunci când spațiul public este infestat cu idei false.

Una dintre acestea este aceea referitoare la presupusul caracter creștin al poporului român. A devenit literă de lege că românii au fost “dintotdeauna” creștini. Însă unde este evidența?
Mulți ar fi tentați să arate cu degetul spre picturile de pe biserici. Cei mai sofisticați ar invoca pasaje din cronici vechi. Însă nimeni nu a sesizat o problemă.
În Occident, până în secolul al XVIII-lea, este clar cine este și cine nu este creștin. Pentru a fi creștin trebuie să îndeplinești câteva criterii. Să fi fost botezat. Să participi la viața de cult. Să aderi la doctrinele Bisericii.

Din păcate, nu există nici un fel de evidențe sistematice care să indice faptul că majoritatea locuitorilor din Țările Române corespundeau acestor criterii. Desigur, nimeni nu se așteaptă ca în Evul Mediul timpuriu să avem același gen de documente sau arhive precum într-un stat modern. Iar în Țările Române cuvântul scris nu a fost niciodată atât de important precum în Occident. În Anglia, de pildă, avem arhive parohiale imense. La noi, aproape nimic. Un letopiseț aici, o inscripție pe o bârnă acolo.
Dar chiar și așa, este limpede că pentru marea majoritate a românilor, înainte de secolul al XVIII-lea, creștinismul este un cult străin. Rațiunea este foarte simplă: ei trăiesc în comunități care nu au nici preot și nici biserică.

Mulți își imaginează că românii trăiau la sate. “Veșnicia – cum frumos spune filozoful – s-a născut la sat”. Posibil. Însă istoria socială nu. Cei mai mulți români trăiau în cătune dezorganizate. Exista și fenomenul “fugii de drum”, când comunități întregi plecau departe de calea bătută, pentru a nu fi găsiți de turci sau de agenții fiscali. Citiți relatările de călătorie de până la începutul secolului al XIX-lea și veți descoperi un peisaj social dezolant, chiar după standardele Balcanilor.

Nu există nici cea mai mică dovadă că majoritatea acestor cătune, instabile și puțin populate, aveau preot sau biserică. Este foarte probabil, de fapt, că nu aveau…
Existau, desigur, mânăstirile. Însă acestea erau propulsate de o economie primitivă. Aveau robi și primeau “danii”. Cultura mânăstirească era greacă și slavă. Multe dintre aceste mânăstiri erau izolate. Astăzi nu mai avem impresia aceasta, pentru că demografia s-a schimbat din temelii. În 1695, când a fost înființată mânăstirea Sinaia, acolo erau creierii munților. Numele mânăstirii provine de la deșertul Sinai din Egipt.
Orașele erau puține în Țările Române și doar o fracțiune dintre locuitori trăiau acolo. Mulți erau străini și – dacă erau creștini – aparțineau unor culte altele decât cel ortodox. Multe zone, precum Dobrogea, oricum nu erau sub autoritatea domnilor pânânteni.
Fără preot și fără biserici în comunitățile în care trăiau, fără Biblii, fără slujbe, fără documente de botez, fără o instrucție în dogmele creștinismului – cum putem spune că românii erau creștini?

Istoricii români au trecut în zbor peste aceste probleme. Ei erau și sunt angajați ai Statului. Scopul lor principal nu era acela de a sluji știința Istoriei, ci de a produce “instrucțiune publică”.

Iată de ce nimeni nu și-a pus problema în mod sistematic. Practic toți s-au concentrat pe istoria elitelor politice. Și au presupus, fără nici o dovadă, că ceea ce era valabil pentru un Ștefan cel Mare sau un Brâncoveanu este automat adevărat pentru istoria veche, pre-modernă, a întregului popor român. Fără măcar să își pună problema dacă această extindere este probabilă sau măcar logic posibilă.
Ce știm despre credințele cu adevărat populare ale vechilor români este foarte puțin. Inventarul arheologic este foarte modest și, în multe cazuri, neconcludent. Uneori este de-a dreptul bizar. Sub Palatul Culturii din Iași s-a decoperit un cimitir din secolul al XIV-lea. Morții sunt îngropați în poziții anatomice. Unii au fost reînhumați. Inventarul era practic zero (doar niște nasturi). Nici cruci, nici inscripții creștine.
Mai avem snoavele populare. Las acum la o parte că cea mai mare parte a acestui material folcloric este, de fapt, foarte recent. O parte a fost cules abia în secolul XX. Dar chiar dacă presupunem, necritic, că acolo ar trebui să găsim adevăratele credințe populare, tot avem o problemă. O bună parte a acestui material nu e deloc creștin. Chiar când apar personaje ale creștinismului, rolul lor nu pare unul obișnuit, compatibil cu dogmele creștine. Astfel, în unele povești populare, este Sfântul Petru acela care crează diferite neamuri sau animale, nu Dumnezeu. Creștinismul românesc, atât cât este, pare să fie focalizat aproape exclusiv pe sfinți, nicidecum pe Dumnezeu.

Istoriografia românească a păcătuit întotdeauna printr-o lipsă a dimensiunii comparative. Să facem noi un mic exercițiu și să considerăm, spre exemplu, America în perioada cuceririi spaniole. Acolo avem o situație similară cu aceea din Țările Române. O elită creștină clădește biserici, întemeiază școli, dă nume europene. Primul oraș din Mexic în care intră spaniolii este botezat Veracruz (Adevărata Cruce). Cronicile însă ne arată că locuitorii erau departe de a fi creștini. (În acest caz sunt povestite scene oribile de sacrificii omenești). Iar mulți locuitori ai Indiilor au rămas ne-creștini secole întregi după ce teritoriile respective au fost formal anexate de Coroana spaniolă.

Pentru mulți oameni obișnuiți din acele timpuri, o întrebare de tipul “Ce religie aveți?” ar fi fost practic de neînțeles. În Occident sau în Orient ar fi avut sens, pentru că acolo avem structuri administrative puternice, care țin socoteala locuitorilor și care cer un anume tip de conformism. Autoritățile știu cine este botezat, cine plătește taxe (multe dintre acestea motivate religios), cine vine la biserică, etc. Un francez din secolul XVII știe că este supusul unui suveran creștin. El trăiește într-un mediu în care creștinismul este parte a fiecărei fibre sociale. Cărți, biserici, monumente, ritualuri comune.

La noi, înainte de finele secolului al XVIII-lea, există, desigur, semne care indică influența creștinismului. Domnul este creștin (deși nu întotdeauna ortodox; spre exemplu, Iancu Sasul domn al Moldovei între 1579 și 1582 este luteran), boierii sunt creștini (mulți dintre aceștia se identifică cu bisericile grecești), mulți orășeni sunt creștini (unii sunt catolici). Dar toți aceștia sunt puțini. Semnele că marea majoritate a populației știa măcar ce este în Biblie sau se indentifica activ drept membru al unei Biserici lipsesc.

Dar dovada că poporul român a fost creștin trebuie să o facă cei care susțin asta. Aș fi foarte curios cum. Ar trebui să ne convingă că poți avea un creștinism în comunități care nu aveau biserică, preot sau cărți sacre. Și unde cele mai multe mânăstiri, precum în coloniile spaniole din Lumea Nouă, sunt întemeiate de misionari.

Creștinismul a avut un rol important, desigur, și în Țările Române. Dar să nu confundăm lucrurile. Creștinismul, în forma unei variante a “ortodoxiei” răsăritene, se întărește acolo în secolele XIX-XX. El devine un cult oficial. Multe dintre bisericile pe care le vedem acum în orașele noastre datează de atunci. (Biserica Cașin, de pildă, are piatra de temelie pusă abia în 1935). Dar aceasta este o evoluție târzie, pe care o datorăm unei elite urbane.
Istoricii acestei perioade au elaborat fantezia unei lumi rurale și credincioase. Țărani în cămăși de pânză albă, care intrau spășiți în biserică. Femei cucernice care aprind lumânări. Copii care cântau colinde cu Pruncul și Fecioara.

Dar nici unul nu s-a împiedicat în detaliile realității. Își permitea vreun țăran să cumpere lumânări din ceară? Înțelegea vreunul slujba călugărilor franciscani de la Bărăția? Sau slujba ținută la inagurarea mânăstirii Putna, în 1649? (Mitropolitul Teoctist, cel care a sfințit biserica, era bulgar). Câte Biblii au circulat, raportate la populație? Câți preoți știau măcar să citească? În ce credea efectiv omul de rând? Era măcar o potecă de la grupul de bordeie sau case din lemn în care trăia până la bisericuța pustincilor pierdută în pădurile de pe dealurile aflate la orizontul lumii sale?

Este momentul să scriem și să citim istoria altfel. Cu lucididate. Pe baza faptelor și cu argumente logice.

5 Comentarii

  1. Un profesor universitar isi mentine statutul publicand conform unor reguli: state of the art asupra problemei : autori, teorii, bibliografie, critica teoriilor la zi cu argumente si apoi „emiterea noii teorii” cu prezentarea argumentelor pro si contra, altfel avem doar amatori cu titluri academice sau teorii de cafenea…

  2. „Ar trebui să ne convingă că poți avea un creștinism în comunități care nu aveau biserică, preot sau cărți sacre.”

    Prima intrebare este cine sunteti „voi” de trebuie ca „noi” istorici si cercetatori bastinasi sa venim in fata voastra si sa facem dovada ceruta de voi?

    Autorul acestui text arata nu doar o lipsa crasa a educatiei istorice si o slaba cunostinta a regurilor oratorice a unei expuneri logice corecte. Astfel dupa cum se stie „lipsa de dovezi nu e dovada de absenta” cu atat mai mult o dovada a variantei propuse de un anumit autor.
    In acest caz „lipsa de dovezi” este doar din perspectiva cunostintelor stapanite de autor.
    Apoi stimatul domn de mai sus aratand ca a pornit de la un apriori ne ofera ca exemplu biserica Casin ca fiind o „veche biserica” ma mira putin ca nu a oferit Catedrara Mantuiri Neamului, ca macar asa putea argumenta ca ne-am crestinat abia in anul 2000 :)
    Evita insa fie din necunostinta fie din alte considerente (vorba aia ori e …. ori Sorosi il plateste…. ) nu a amintit nimic de bisericile:
    -Biserica Densus sec 4
    -Biserica Arhanghelul Mihail din Gurasada 1292
    -Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu 1313 ….. si multe altele
    -Sau faimoasa biserica din lemn construita de Dragoş Vodă la Volovăţ si mutata peste 665 ani de Stefan la Putna.

    Exista un oarecare ridicol in a demonstra un fapt banal precum cerea o data un extremist maghiar, tot pe internet, sa i-se demonstreze lui ca limba romana e latinica si nu slava…

    Evident a-si putea cita zeci de documente din fontes, calatori straini si chiar monumenta romaniae vaticana, dar mai simplu e sa sarim la subiect „ortodoxia transilvaneana” ceva imi spune ca intr-acolo bat tunurile.
    Romanii in Transilvania erau grupati in Universitas valachorum sub conducerea unor Cnejilor care respectau un cod de legi Jus valachorum , asa au aparut starile Universisque nobilibus Ungarorum, Saxonibus, Syculis et Volachis, pana cand regele Ungariei Ludovic I de Anjou in anul 1366 emite decretul la Turda, astfel regele condiționarea apartenenței la nobilime de posesia unui certificat regal de donație ce confirma proprietatea funciară, certificatul era acordat doar catolicilor, excluzand pe ortodoxi (care chipurile nu existau). Iar daca avocati parti adverse se vor incapatana sa isi apere clienti si ignorand principiul medieval „Cuius regio, eius religio” sa zica bine bine Cneji erau ortodoxi la 1300 dar ce dovada avem pt restul populatiei Transilvaniei ? Asi zice … inceputul rascoalei de la Bobalna … Si mai apoi persecutiile Imparatesei Maria Teresia (nimeni nu s-a rasculat impotriva zeciuelei catolice, Basta a tras salbe de tun asa in norii … pt ca ortodoxi nu erau …)

    La intrebarea daca pot exista crestini fara biserici si bibli cel mai bun raspuns a fost dat in puscariile comuniste.

    Cat despre bisericile lipsa … lipsa o datoram lui Cuza si lui Carol I care au distrus impreuna zeci si zeci de biserici si manastiri ( argumentul este inca deschis care a distrus mai multe) Daca e vorba de Cuza acesta a transformat 25 de locasuri in biserici de mir prin desfiintarea manastirilor pamantene plus 30 biserici din Bucuresti si Iasi „ramase de mir prin secularizarea manastirilor zise inchinate”(precum Cotroceni din Bucuresti sau Sf Sava Iasi ) si inca 73 din restul tarii majoritatea inchinate ( precum Comana din Giurgiu sau Sf Ioan din Focsani). Deoarece aceste locasuri au fost lasate fara nici un suport ele au decazut in ruina fiind adesea preluate de stat si abia acum au fost redeschise precum Comana si Cotroceni sau urmeaza a fi redeschise precum se preconizeaza cu Vacaresti. Dar sa ne gandim 100 de manastiri nu e de ici de colo, 100 distruse inca pe atatea au rezistat si exista si astazi. Apoi Carol I care in „sistematizarea” Bucurestiului a distrus cateva zeci de biserici, apoi comunisti si ajungem la vreo 300 de biserici vechi care nu mai sunt. E adevarat s-au construit inca pe atatea noi, dar uite asa vine domnul Cătălin Avramescu „intrebator” si ne acuza ca am ramas doar cu biserica Casin.

  3. Mistificarea e și mai veche. Am încercat, de exemplu, să aflu ce religii aveau populațiile din acest spațiu carpato-danubiano-pontic în secolul IX e.n. și am fost surprins să aflu că în această perioadă, în Transilvania, morții erau incinerați pentru că populația nu era creștinată, sau s-a decreștinat în timp, în lipsa unor autorități centrale.

    Ca și surse, nu am acum nimic concret, decât cărțile lui Neagu Djuvara: O scurta istorie ilustrata a romanilor, Humanitas, 2013 și „Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti“, Humanitas, 2007. În plus, ar mai fi surse online ca http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fost-apostolul-andrei-fondatorul-cre-tinismului-rom-ni , http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-crestinarea-teritoriului-romaniei-teoria-crestinismului-dacia-controversata-misionarul-convertit-teritoriu-nu-era-andrei-1_56e18d1a5ab6550cb8b4671b/index.html , https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_cre%C8%99tinismului_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia etc.

  4. In Romania nu exista inca universitati capabile sa faca cercetare serioasa si la standarde internationala, abia daca se preda ceva. Te uiti ce carti se publica, oricum putine in domenii extra-literare si foarte depasite ca continut, si cum se discuta daca se discuta : mai mult cultic legat de numele autorului, de politica lui, de ideile generale de la momentul asta, decat raportat la o literatura in chestiune, la teorii la idei propriu-zise si la stiinta…O universitate are in mod normal ca scop cercetarea, nu predatul, inca din primii ani ea trebuie sa formeze studentul spre cercetare si sa il inveti cat mai multe tehnici in domeniul sau de a investiga diverse lucruri. Universitatea asta trebuie sa cultive atmosfera de a pune intrebari, a investiga, a acumula cercetari. Dar la noi nu exista nicio structura realmente de cercetare in unversitati, retele, relatii umane in domeniu, organizatii, publicatii academice si circuite de dezbateri, adica pe hartie sunt, dar in realitate e varza, ele sunt doar atat pe hartie si de regula fara viata doar niste formalisme ceremonioase cu mesajul rectorului, cu cateva ganduri ale cate unui baron universitar etc, nimic consistent, o gluma, pentru ca nu asta se cauta si se recompenseaza in universitatea romaneasca, nu genul asta de oameni independenti care vor sa faca treaba la chestiune, nu e mediul propice. In plus, majoritatea universitatilor noastre n-au inca corp profesional specializat pe multe stiinte sociale noi, adica chiar daca facultatea se cheama la fel ca in occident la noi se preda cu totul altceva….nu face fata cand compari cu echivalentul occidental.

  5. Nu numai istoria veche e necunoscuta, neinteleasa, mitizata s.a.m.d. ci chiar si istoria foarte prezenta : multi romani traiesc cu ideea, chiar astia tineri, ca noi exportam in strainatate numai programatori de software si nu necalificati bone si capsunari, ca jumate din Microsoft e populat de romani – cred ca a fost si o stire pe site-ul Hotnews de pe care isi iau multi stirile, ca Microsoft are cel mai mare numar de romani angajati dupa americani, bineinteles un fals frapant ca multe din presa noastra, dar romanului ii place minciuna care il maguleste! -, pe scur romanii ca popor au o mare capacitate de a se minti pe sine, de a se mistifica si o mica capacitate de a gandi rational!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *