1891/ 1991: Rusia şi roata de foc a istoriei

Centenarul de anul viitor al revoluţiei bolşevice poate fi ocazia de a reexamina, cu luciditate militantă, evenimentul fondator al secolului XX. Nici o altă dată, nici un alt moment, nici o altă traumă nu deţin această poziţie privilegiată în imaginarul umanităţii. Rusia este, pentru un veac, până la 1991, laboratorul în care este pusă la incercare, fără ezitare şi fără remuşcări “burgheze”, ipoteza comunistă. Din URSS, totalitarismul migrează spre jumătate de lume: normalitatea malformată pe care o propune devine norma în raport de care se defineşte normalitatea umană însăşi.

Perspectiva duratei lungi, asumată de Orlando Figes în sinteza sa dedicată Rusiei revoluţionare,integrează cataclismul bolşevic în mişcarea complicată şi telurică a Rusiei înseşi. Între 1891, ( marea foamete din Rusia imperială) şi 1991,finalul URSS, secolul care se scurge este al încercărilor prometeice şi al voluntarismului criminal. Tranziţia de la Imperiul ţarilor la statul muncitorilor şi ţăranilor trece prin ucenicia barbară a Războiului civil. Dictatura durează, sub semnul, dublu, al coerciţiei şi al contractului social cu populaţia pe care o oprimă şi o reeducă. Unicitatea totalitarismului sovietic nu este dată doar de longevitatea sa, ci şi de relaţia specială pe care o întreţine cu istoria spaţiului în care se afirmă.

Leninismul şi stalinismul sunt, în cel mai înalt grad, soluţii dominate de instinctul liberticid al statului rus şi al intelighenţiei radicale ruse. Înclinaţia spre uniformizare prin teroare nu este un accident,ci consecinţa, legică, a determinismului ideologic asumat de bolşevici. Între eliminarea inamicilor şi refondarea societăţii, interacţiunea este una dialectică. Cele două nu pot fi niciodată separate: ele sunt imaginea geamănă a aceluiaşi proiect politic utopic.

Sângele Rusiei

Cum este posibil comunismul sovietic? Iată întrebarea care se află in centrul interogaţiilor lui Orlando Figes. În cele din urmă, intâlnirea dintre intransigenţa patrimonialistă a autocraţiei ruse şi radicalismul revoluţionar este responsabilă pentru escaladarea ce dă naştere anului 1917. Ideologia oficială a Imperiului este incompatibilă, în epoca domniei lui Nicolae al II –lea, cu orice tentativă, oricât de modestă, de constituţionalizare a regimului. Şansele pe care Ţarul le are de a anticipa revoluţia, prin reforme graduale, sunt ratate prin intransigenţă şi orbire. Iniţiativele liberalilor ruşi, în deceniul şi jumătate de după 1891, sunt constant subminate de un stat rus care se confundă cu dinastia. Deloc paradoxal, acest divorţ dramatic între Romanovi şi societatea civilă care se organizează, graţie modernizării, este un factor decisiv în colapsul de la 1917. Tensiunile din Rusia nu mai pot fi gestionate de un sistem arhaic, întemeiat pe autoritatea de drept divin. Anul 1905 este una dintre ultimele ocazii în care această reconciliere s-ar fi putut produce. Dar 1905 este şi anul în care liniile de separare între revoluţia socială şi cea politică devin evidente. Ceea ce urmează este drumul, inevitabil, spre octombrie 1917.

Comunismul rus, iar aici remarcile lui Orlando Figes sunt consonante cu o întreagă direcţie de istorie a ideilor,are la origine combinaţia, profetică, de ştiinţificitate marxistă şi voluntarism leninist. Ruptura dintre menşevici şi bolşevici este mai mult decât o confruntare intestină: ea indică impunerea unei abordări ce subordonează întregul proces politic entităţii care nu poate greşi, Partidul. Infailibilitatea partinică este consecinţa naturală a încrederii în capacitatea raţiunii de a remodela ceea ce a istoria a aşezat strâmb. Pe acest drum al raţiunii, nimeni şi nimic nu se poate opune. Raţiunea se confundă cu raţiunea partidului. Dacă în Occident acomodarea legală a domesticit marxismul în social-democraţie, în Rusia radicalizarea sa a alimentat acest foc leninist al exterminării şi al revoluţiei.Partidul leninist este o celulă de iluminaţi, o comunitate de posedaţi pentru care viaţa umană nu are alt preţ decât acela al cărămizilor cu care se ridică noua lume.

Imperiul rus care se prăbuşeşte la 1917, în lunile dintre februarie şi octombrie, este înlocuit, progresiv de această construcţie a comunismului rus. Remarcabilă este, în ordine acestei evoluţii, extinderea prin hipetrofiere a statului şi a birocraţiei sale. Funcţia de control şi de represiunea impune apelul la o forţă umană la care Rusia Imperială nu a avut niciodată acces. Labirintul de instituţii- acronim din “ Diavoliada” lui Bulgakov este însuşi URSS. Leninismul este impulsul originar pe care îl ca dezvolta stalinismul. Administraţia pe care se sprijină URSS este încă şi mai impersonală şi arbitrară decât cea ţaristă. Umbra revizorului lui Gogol nu poate fi alungată.

Totalitarismul, având în centrul său edificiul monolitic al partidului unic, este invenţia leninismului însuşi. Urmaşii săi inamici, Troţki şi Stalin, sunt uniţi în indiferenţa suverană faţă de demnitatea umană.Teroarea pe care o apără Troţki în textele sale este mecanismul pe care Stalin îl rafinează. Mitul unui Troţki romantic, mitul acelei stângi pe care Orwell a admirat-o în Catalonia, este efectul compensator şi fantasmatic al iluziilor comuniste. Lupta cu Stalin nu îl poate proiecta pe Troţki într-un panteon al libertăţii. Locul său nu poate fi niciodată alături de marinarii din Kronstadt.

Şi dacă războiul civil este ucenicia bolşevică, anii stalinişti sunt cei în care ipoteza comunistă este aplicată cu furie prometeică sângeroasă. Stalin este un Petru cel Mare locuit de duhul lui Lenin. Crimele sale sunt jertfe dialectice pe altarul progresului. Modernizarea monstruoasă pe care o impune este alimentată de sclavia Gulagului. Eficientizarea servituţii este una dintre contribuţiile staliniste la raţionalizarea tiraniei în secolul XX. Umanitatea URSS este o pastă pe care statul stalinist o frământă, spre a creea un alt aluat, acela al omului nou. Paranoia stalinistă acordă Marii Terori rolul de instrument pedagogic. Teroarea este iniţiată şi controlată de Stalin. În acest punct, totalitarismul îşi atinge punctul său cel mai înalt: frica pătrunde în reţeaua societăţii, iar familia este slăbită de suspiciunea care se generalizează. Marea Teroare este comunismul însuşi la lucru: iată ceea ce stânga radicală occidentală nu va accepta , niciodată.

URSS este creaţia stalinistă: în anii Marelui Război contra Germaniei lui Hitler, acest stat criminal va executa, va deporta şi va intimida, făcând apel la un naţionalism rus din ce în ce mai apăsat. Solidaritatea umană a sovieticilor nu poate fi tăgăduită. După cum nu poate fi negată capacitatea URSS de a transforma bătăliile în abatoare ce îi devoră propriile armate. Indiferenţa faţă de viaţa umană este , acum, manifestă. Din această rigiditate totalitară se nutreşte stalinismul de după război. URSS nu va avea alţi decembrişti. Represiunea şi controlul au menirea de a intimida, profilactic. Execuţia publică a lui Zoşcenko şi a Annei Ahmatova este imaginea jdanovismului stalinist.

Mitul şi statuile

Pentru Orlando Figes, anul 1956, cu al său raport secret al lui Hruşciov, este începutul sfârşitului pentru imperiul ideocratic al URSS. Slăbită este, acum, infailibilitatea partinică.Oricât de limitat, dezgheţul hruşciovist pune în mişcare un efort de interogare colectiv. “ O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” este efigia acestui timp. Hruşciov este leninistul care visează să salveze visul comunist. Pentru un moment, o dată cu zborul lui Gagarin, URSS prinde aripi, asemenea unui Icar care se avântă, comunist. Pariul cu Statele Unite este expresia acestui hybris leninist al lui Hruşciov. Debarcarea sa înlătură, definitiv, aceste speranţe de regenerare.“ Socialismul matur “al lui Brejnev este glaciaţiunea dominată de patronaj şi de corupţie. Stagnarea internă este dublată de agresivitatea externă. URSS este un imperiu decrepit, ce mizează pe menţinerea sferei sale de dominaţie globală. Doctrina Brejnev este suficient de clară: tancurile din Praga lui 1968 sunt imaginea ei.

În Gorbaciov, acest ultim leninist, cum îl defineşte Orlando Figes, URSS îşi află reformatorul ce îi provoacă lichidarea. Căci ordinea comunistă nu poate fi reformată, ci doar înlăturată. Economia de comandă este integrată în sistemul de dominaţia comunist. Ele se cer eliminate, împreună.Tranziţia lui Gorbaciov de la leninism spre revizionism este parte din acest proces de desprindere de mirajul leninist. Vladimir Tismăneanu identifica în această dezvrăjire ideologică raţiunile căderii ideocraţiilor comuniste:traseul lui Gorbaciov este confirmarea acestei îndepărtări a elitelor de proiectul lor originar.

Această eliberare de sub opresiunea statului repune URSS în situaţia lui februarie 1917. Societatea civilă atacă statul comunist. Iar statul comunist este abandonat de proprii săi gardieni. Iar statul comunist este abandonat de propriii săi gardieni. Pentru Yakovlev sau Elţîn, comunismul a încetat să mai fie drumul de urmat. Anul 1991 este culminaţia acestui proces de eliberare intelectuală, dar şi un moment ratat de regăsire al libertăţii.

Niciodată confruntat, niciodată asumat prin interogare colectivă ori investigaţii penale, trecutul comunist este asemeni unei cămăşi a lui Nessus, inseparabil de ţesutul Rusiei de după 1991.Simbolic, cartea lui Orlando Figes se incheie cu examinarea acestui registru al memoriei.Putinismul implică recuperarea nu doar a nostalgiei sovietice, ci şi celebrarea stalinismului ca efort modernizator şi de apărare al patriei. Justificarea semnării acordului Ribbebtrop- Molotov traduce această regăsire a continuităţii cu URSS.

După paranteza primăvăratecă a glanostului, Rusia se întoarce la ordinea patrimonială de sub ţari şi comunism. Memoria victimelor comuniste este evacuată, în beneficiul ideologiei autocratice a putinismului. Tăcerea represiunii acoperă, din nou, vocile demnităţii în Rusia.