”Mama pleca la câmp. Lipsea o săptămână întreagă fiindcă avea un loc tare departe. Eu și fratele meu mai mic rămâneam singuri acasă. Ne lăsa de mâncare în dulap, la locul știut. Dar asta nu era de-ajuns căci în lipsa ei apăreau stafiile. Podul casei noastre se umplea de stafii.” (Constantin Abăluță, Femei răspântii imprevizibile, roman-graffiti, București, Cartea Românească, 2015, p. 21.)
Constantin Abăluță revine, în anul 2015, în orizontul de așteptare al literaturii române, în silențios-zgomotosul ei angrenaj, cu o carte care poate părea șocantă pentru cititorul clasic, Femei răspântii imprevizibile, un roman-graffiti, după cum, enigmatic și într-o tonalitate neobișnuită, ne anunță chiar autorul, încă din prima pagină. E adevărat că, preț de câteva clipe, suntem tentați să mergem și pe calea antepunerii determinantului, să, adică, citim: un graffiti roman sau graffiti în stil roman, clasic, canonizat, cum ar veni. Mai apoi, în prefață, autorul vine cu o altă încadrare a textului, de data aceasta la specia mai puțin pretențioasă, a nuvelelor. Nuvele-graffiti. Cum ar veni, un roman-graffiti, în viziunea avangardistului, ludicului, nonconformistului Constantin Abăluță, e alcătuit din mai multe nuvele care comunică sau părți de compoziție graffitică. Nu în genul matrioșkă neapărat, nu sub forma unei încapsulări narative. Mai degrabă, liniar, ca un jurnal, ca o înșiruire de secvențe în serie sau în paralel fixate, pierdute și recuperate prin mecanismul rafinat-sofisticat al memoriei, de permanentă și atentă reciclare. Amintiri sub forma unui ”jurnal cu omisiuni”.
Cu același aer de improbabilitate stilistică se aranjează, după principiul substituției metaforice, cele trei cuvinte ale titlului: femei, răspântii, imprevizibile. Imprevizibila e, fără doar și poate, din specia Indolentei călinesciene, cu, însă, alte coordonate semantice. Două trăsături ale feminității cuceresc teren și se erijează în antroponime, de-a dreptul, la cei doi prozatori invocați. Dacă ar fi să mergem mai departe cu apropierea stilistică, n-ar fi de ratat, într-o altă interpretare, minuția cu care Constantin Abăluță descrie orașe, ape, străzi, curți, imobile, cu o specială aplecare spre detaliul în stare a declanșa povestea. Iată, în acest sens, o mostră: ”Un alt havuz era pe strada Plantelor, în curtea unui pictor. Un altul pe strada Pârgari, în curtea lipită de Fabrica de pâine. Un altul pe una dintre străzile cu castani din spatele circului. Îmi vine să cred azi că toate aceste suprafețe de apă visătoare n-aveau alt rol decât să mă pregătească sufletește pentru marea descoperire: un fel de bazin fusese amenajat chiar pe strada mea. În curtea casei fără ferestre, compensând parcă lucirea geamurilor inexistente.”
Graffiti, termen de origine italiană (< it. graffito<sgraffiare ”a zgâria”), este preluat din limbajul arheologiei și transferat metamorfozabilului spațiu de exprimare romanescă. Însemna, ab origine, o tehnică folosită pentru a marca, prin zgâriere, diverse suprafețe cu desene. Foarte apropiată, așadar, de arta rupestră. Termenul ajunge să cucerească spații largi în ultimele decenii, subscriindu-se unui domeniu fascinant de investigație, graffitologia.
Mă așteptam să găsesc, în atipicul roman, urme ale unor desene străvechi, antice, descoperite, cu secole în urmă, pe zidurile unui oraș transformat ulterior în cenușă, în legendarul Pompei, sau, la polul opus, niște desene postmoderne, urme ale unor stradale graffiti light sau heavy, cu impact major asupra tinerei generații, colorate strident, în roșu, dacă se poate, convergent, cu eroi de toate felurile, etalați pe niște imenși pereți, concreți, defel imaginari, cu semne încifrate, cu ochi deschiși ca o inestetică gură de metrou. Mă și gândeam la acele graffiti pe care le tot vedeam când călătoream, de pe locul din dreapta al pasagerului, al celui care are timp berechet să contemple, la acele graffiti cocoțate pe poduri, mă tot gândeam cum ajung artiștii să-și lase, la înălțimi impresionante, desenele, ce schele sofisticate folosesc, cum se suspendă ei deasupra șoselei ultraaglomerate, ce eforturi supraomenești fac doar pentru a lăsa o urmă, o infi(r)mă urmă.
”Amintirile adevărate se sustrag cuvintelor. Rămân aceste texte înlocuitoare, iureșul acestor biografii proiectate undeva în eter, ca niște existențe secunde, mai pure ori mai impure, după cum bate vânt dinspre vis ori dinspre coșmar.” spune Constantin Abăluță, adâncind și mai mult misterul și restrângând, implicit, terenul posibilelor interpretări.Graffiti-ul romanesc, în viziunea sa, implică mărșăluirea prin toposul feminin, graffiti-ul acesta e un text de citit, pe stradă, frânturi din el, e constructul turnat la vârsta bilanțului tragic, după tehnica evanescenței, a unei apropieri tiptile de ființa celei în stare a zămisli.
De fapt, titlurile de capitole restrâng, într-un anumit fel, tematica și perspectivele. Problema se complică – în mod aparent, vom vedea – atunci când, în paranteză, intervin secvențele lămuritoare, ca un fel de vers neterminat sau ca o didascalie postmodernă. Toate, 12 la număr, au nume de femeie, grafiate strident, în majuscule, pentru a ieși în exergă, pentru a-l incita pe cititor: GETA (havuzurile din copilărie), IOANA (spaima de stafii), MIRELA (unchiul Clarache a fost ghilotinat de o locomotivă), CARMEN (Mă mărit cu Lambru. De azi vin la tine când vreau eu.), OLGA (câteva plimbări prin cimitir și o sinucidere ratată), PODOLAC (un cor de femei), MIȚI (Statuia cititorului), ANDREEA (La scara 1/1), DOAMNA VARTAN, CHLOE (Frumoasa nimfomană), LIZICA (Doamna Armbruster D. Kunze), RITA (Fata care auzea ploaia). Observăm că nuvela DOAMNA VARTAN nu beneficiază de acest truc scriitoricesc, nu deține o paranteză informativ-anticipativă. Desigur, fiind personajul migrator, itinerant, sau liantul între părțile romanului, nu e necesar ca ea să fie supranumită, ornamentată, în acest mod. Apariție dizgrațioasă, această doamnă cu picior scurt și pantof ortopedic devine un soi de sperietoare pentru copii, o vecină puțin frecventabilă.
Toată această organizare scenică, acest travaliu de graffitolog modern, de descoperitor al unor secvențe uitate în sertarele memoriei, transferate subtil, de către un maestru într-ale trucurilor narative, în zona unei poeticități sui generis, trezește interesul. Un grad înalt de poeticitate a textului e atins în ultima nuvelă-graffiti, când fata care aude ploaia, Rita, glisează între normalitatea existenței și neverosimilul ei, într-un fel de infertil joc liric, de aflare și respingere a reperelor.
Substanța textele se ordonează în jurul unor elemente stilistice, de tipul havuz, stafii, lichiorul de dude, cimitirul, porumbelul, ploaia, și în jurul stărilor pe care acestea le generează în personalitatea personajului feminin. Chiar dacă toate beneficiază de un suport puternic teatralizat, extras din recuzita unui regizor obișnuit cu schimbarea costumelor, a replicilor, a comportamentului și atitudinilor, sunt scrise diferit, preluând, de fapt, stilul nesuperpozabil al femeilor cunoscute, cu care, pe firul subțire și finit al vieții, autorul a intrat în relații pasagere, iterate sau doar platonice.
Alăturarea dintre roman și graffiti mi se pare exemplară, de mare intuiție scriitoricească și cu vaste canale de combustie interpretativă. De-a lungul timpului, romanului i s-au asociat diferiți determinanți, de la romanul realist la romanul oniric, de la romanul postmodern la romanul în versuri, o întreagă căutare a unei formule de scriere care să nu părăsească zona narativului, dar, în același timp, să nu fie numai poveste. Jean Ricardou, cu investigarea problemelor noului roman francez și alți teoreticieni, de felurite calibre, și-au concentrat teoriile, uneori extrem de complexe, în jurul unor concepte puternic reliefate în istoria literaturii universale, de dată relativ recentă: text, textualitate, textualism, textualizare.
Pe una dintre coperțile cărții de față este menționat faptul că ”De câțiva ani(Constantin Abăluță – n.n.) pregătește o expoziție retrospectivă a operelor sale grafice (circa 100 de tablouri).” Romanul-graffiti ar anticipa-o cumva, într-o viziune transdisciplinară, s-ar situa, altfel spus, în tonalitatea acestui proiect. Până la urmă, tot amalgamul de texte, toată istoria scrierii lor, toate personajele feminine, reale sau fictive, se întâlnesc, ca polii magnetului, într-un punct gravitațional, invariabil, de atracție și respingere. Suntem repetitivi, funcționăm în numele unor împovărătoare obsesii, chiar dacă, uneori, acestea iau, întru eliberare, forme ciudate. Scriitorii, artiștii, cu atât mai mult, rămân captivi în ciclicitatea trăirilor.
Ar trebui ca toate feministele, cel puțin cele din spațiul românesc, să cumpere acest roman. El este cu dedicație, e romanul cu femei, pentru femei, despre femei. Dincolo de acest decor, o întreagă etalare, la polul opus, de posibilități: bărbatul sedus, bărbatul respins, bărbatul tandru, bărbatul visat, bărbatul în variantă urmuziană și, mai presus de orice, bărbatul ca apărător fervent al femeii. Pare ceva improbabil, de modă veche, totalmente desuet, în secolul XXI. Prozatorul Constantin Abăluță ni-l prezintă pe bărbat prin raportare la incitanta prezență feminină, care face din el, mereu, altul.
Cea mai lungă dintre filele acestui intrepid ”jurnal cu omisiuni” se dovedește a fi o poveste suprarealistă, cu inserții urmuziene, de vădită extracție dramatică. Și la nivel antroponimic, textul jonglează cu nume bizare. Parcă vin fantomatic, din fundal, la masa narațiunii sus-puse, și Chirițele lui Alecsandri, cu alaiul lor de incongruențe cu tot. Domnul Armbruster D. Kunze, soțul-păsărar al Lizicăi Drondoe, fost funcționar la Trust, mare iubitor de porumbei, iepuri, becațe și bibilici, trăiește asimetric, atentând sistematic, pe ultrafinele unde ale absurdului situațional, la mecanismele infecte, ruginite, ale unei societăți înțepenite-n reguli plate și convenții răsuflate. Toate fac obiectul suferinței nejustificate a soției. Cine deține supremația în cuplu, cine miroase mai urât și are mai multe secrete, cine calcă pe cadavre, cine suportă consecințele? Iată câteva întrebări la care această nuvelă-graffiti sau, prin extensie, romanul-graffiti Femei răspântii imprevizibile, nu are pretenția de-a răspunde, cu orice preț, cititorului postmodern.