Motto: “A good actor must never be în love with anyone but himself.” (Jean Anouilh)
Mi-ar fi plăcut să-l văd în Hamlet dar l-a interpretat în ’63 la Naţional Theatre şi London era -atunci- imaginea spectrală a istoriei şi atât.
Îi văzusem privirea albastră într-un Paris Match, cred, răsfoit de navetiştii(ca mine) hămesiţi să afle ceea ce era aşa de greu de aflat şi-i stătea bine cu keffiyeh, un ciudat şeik arab ivit parcă din cărţile cu poze despre acea lume fabuloasă a Şeherazadei ori Ali Baba, cu ochi halucinanţi nu pentru că erau albaştri ci pentru complexitatea privirii; o lume concentrată, esenţializată scrutând decizii şi speranţe în egală măsură.
Poate de aceea imaginea aceasta a devenit efigie a filmului despre un personaj a cărui valoare devine legendară?
T.E.Lawrence (al Arabiei) este un nume ataşat cinematografic unei istorii rămasă în arhive, iar Peter O’Toole actor şi cam atât?!
Trebuie să fi fost cam prin ’65-’70 faza aia când ni s-a fluturat năframa deschiderii- eee…aşa… ca o emoţionantă unduire de adio de fapt – dar ce ştiam noi atunci – ne-am repezit cu toţii în librăriile pline de traduceri fabuloase cu Faulkner şi Salinger, la teatre unde O’Neill ori Tennesee Williams ne transpun în lumea altfel frământată decât la noi şi poate mai ales la cinema unde westernuri, drame istorice şi staruri la care visam desfiinţează barierele ideologice, le subliniază absurdul.
Atunci am făcut, de fapt, cunoştinţă cu Peter O’Toole.
Ceea ce urmează este un regal interpretativ cu un cap de afiş devenit parcă o necesitate în lumea filmului: Peter O’Toole!
Când am văzut “Becket” filmul din 1964 al lui Peter Glenville după piesa lui Jean Anouilh – “Becket or The Honour of God”- revelaţia actoricească a fost Peter O’Toole în rolul lui Henry II şi nu Richard Burton interpretul roluli titular(pentru care m-am şi repezit la film).
Thomas Becket, Archbishop of Canterbury in Anglia sec. al XII-leam (canonizat de biserica catolică pentru sacrificiul de a nu se supune voinţei regale – evul mediu fiind constant marcat de lupta pentru putere între biserica şi regalitate) este un personaj istoric remodelat uman de o inspirată concepţie regizorală şi interpretat magistral de Richard Burton, dar cel care se expune cameleonic regal este Henry II pe care Peter O’Toole il coboară de pe tron aruncându-l în vâltoarea omenescului cu aceeaşi dezinvoltură cu care îl reurca în scaunul regal, îi da substanţa spriritului încins de idei şi pasiuni ori îi oferă distanţă superiorităţii glaciare a puterii pentru care a fost născut…
Surprinzător de sinuos personajul creeat de O’Toole; tânăr, fermecător, sensibil, superficial, vulgar, profund analitic, dur, intransigent, poate justifica violenţa cruzimii păşind în afara limitelor umane cu acea princiară înţelegere a puterii:
“To say yes, you have to sweat and roll up your sleeves and plunge both hands into life up to the elbows. It is easy to say no, even if saying no means death.” Zice Jean Anouilh şi actorul se complace în a demonstra ceea ce istoria a confirmat mereu: princiar înseamna putere de decizie dincolo de chemările vieţii (Machiavelli va sintetiza magistral acest adevar în “Principele)
Peter O’Toole reia rolul lui Henry II patru ani mai târziu în “The Lion în Winter” (după piesa lui James Goldman) şi aparent fără efort se recompune lăsând departe în urmă tribulaţiile tinereţii, semnificaţiile ei. Matur, recapitulativ, bântuit de îndoieli şi refulări confruntă perisabilitatea umană fie contemplând trecutul fie analizând prezentul, dar niciodată punând la îndoială imuabilitatea puterii.
O gamă de stări şi situaţii fulgeră în ochii aceia albaştri cu care Lawrence îşi confruntă partenerii nesiguri(Lawrence of Arabia) generalul Tanz se oglindeşte în self portret-ul lui Van Gogh( The night of the Generals) Murphy pândeşte submarinul german (Murphy’s War) ori Simon Dermott o farmecă pe pe Audrey Hapburn( How to Steal a Million)…
Henry II purtând, ca în mai toate filmele (lui), masca eficienţei artistice de excepţie pe care o ştim sub numele de Peter O’toole, este zburdalnic, viciat, marcat de zâmbetul larg al prieteniei sincere copleşeşte cu atenţii şi protecţie regală pe Becket (Richard Burton) în filmul dator istoriei dar mai ales interpretării fără egal a actorilor… şi patru ani mai târziu maturizat subit – in winter , nu ?- exultă ritmul amar al trecerii vremii cea în care puterea l-a marcat (…şi fizic) oferindu-i bucuria victoriilor – biserica ii este inca subordonata – şi regretul înfrângerilor; copii nerabdători de a lua puterea oricum (patru, între care favoritul dubios debil, John-cunoscut la noi sub numele Ioan fără ţară uzurpator al tronului fratelui Richard I, the lionheart, dar sub domnia caăruia s-a scris Magna Carta) sau acea permanentă confruntare cu Eleanor de Aquitanie (Katherine Hepburn memorabilă în rol) soţia înstrăinată către care există inca iubire, dar şi resentiment regal.
Fascinaţia istoriei cred – cu cât mai veche cu atât mai bine – m-a făcut să mă opresc asupra acestor 2 (două) filme inegale ca valoare cinematografică, dar superb nuanţate de arta interpretativă… Peter O’Toole având, ca mai toţi actorii formaţi la şcoala shakespeariană acel ‘ je ne sais qua” al talentului de a intui nu numai ceea ce scriitorul (creatorul) a intenţionat a spune ci şi posibilul transfer al omenescului în ritmul perceperii proprii.. Timp imemorial ori breaking news converg în gesturile artizanale ale actorului pus pe ansamblarea amănuntului cu intenţia clară de a-i da substanţa intregului.
Asa mi s-au părut mie “povestile” despre Henry II si evident nu numai, dar m-am oprit la el, cum am zis, dirijată de slabiciuni personale.
Mi se pare firesc ceea ce zice Peter O’Toole despre sine:
“I will not be an ordinary man because I have right to be extraordinary.”
Nb. M-a “provocat” Festivalul Filmului de la Toronto, sept. 2016
