Îmi place din ce în ce mai des să mă reîntîlnesc cu unele cărţi sau texte pe care le-am citit cu ani buni în urmă, să zicem 10, să zicem 15, să zicem 20. Nu mă întreb de ce se întîmplă aceasta – sau nu o fac încă – poate şi pentru că nu vreau să mă întîlnesc cu răspunsuri care m-ar putea face să devin melancolic.
Există unele texte – dintre cele pe care le recitesc cu ocazia acestor reîntîlniri – în care vreau să verific ceva anume. În căutarea unei lumi mai bune, cartea apărut la Humanitas în urmă cu mai bine de un deceniu (se apropie, de fapt, chiar de două decenii – ediţia românească a apărut în 1988), îmi rămăsese bine în memorie pentru „duhul” optimist care se ridica din paginile sale. Pentru mine, ea a fost, la vremea primei întîlniri, o lectură foarte tonică. Ei bine, pînă la urmă mi-am făcut curaj şi, provocînd o „reîntîlnire” cu ea, am vrut să verific dacă mai ţine ceea ce am simţit despre ea în urmă cu ceva vreme.
Şi, după lectură, după re-lectură: hm! Nu mai este aşa de simplu. Poate pentru că, în primul rînd, este mult modificat contextul în care înţeleg eu ceea ce este în această carte.
O să insist aici doar asupra unuia dintre eseurile incluse în volum de K.R.Popper (unul dintre marile staruri ale pieţe noastre de carte în primul deceniu de după căderea comunismului şi, în ce mă priveşte, un gînditor care mi-a fost de mare ajutor inclusiv şi pe termen lung cu acea carte exemplară numită – nu, nu „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, nu la ea mă gîndesc – „Logica cercetării”). Este un eseu pe care – fiindcă era exemplarul meu de carte şi, fiind aşa, îmi permit să fac noţite cu creionul – l-am „harponat” bine chiar de la prima lectură.
Mai precis, este vorba despre o conferinţă – despre textul unei conferinţe, pentru rigoare maximă! – pe care Popper a ţinut-o la Zurich, cu mai bine de jumătate de secol în urmă (în 1958). Tematica ei este una generoasă – În ce crede Occidentul? Şi, nu neapărat prin ceea ce propune ca soluţii – deşi şi acestea merite luate în seamă cu cea mai mare seriozitate -, ea este, nu încape vorbă, şi cît se poate de actuală.
Popper pune, dintru început, reperele pe care poziţionarea sa în chestiunea pe care o dezbate în acest text le evită: nu vrea să meargă spre „filozofia hegeliană”, spre „profeţia declinului” şi nici spre „profeţia progresului”.
Vrea să fie – şi este aşa – un raţionalist iluminist.
Un raţionalist, adică: „un om dispus să înveţe de la ceilalţi, nu acceptînd pur şi simplu orice îndoctrinare, ci permiţînd ca ideile sale să fie criticate de ceilalţi şi care critică ideile celorlalţi.” Un om care ştie că, şi în afirmaţia precentă, accentul trebuie să cadă pe „discuţie critică”. Altfel spus, un raţionalist – cineva care ştie „că numai discuţia critică ne poate ajuta să vedem o idee, luînd în considerare din ce în ce mai multe unghiuri, aşa încît să o judecăm corect”.
În chestiunea valorilor care nutresc Occidentul în care el crede – şi în care, cum sugerează, crede şi Occidentul -, Karl-Raymund Popper nu este, cum spuneam, un doar un raţionalist. „Cînd declar că sînt iluminist, vreau să spun chiar mai mult. Atunci mă gîndesc la speranţa unei autoeliberări prin cunoaştere, aşa cum l-a inspirat ea pe Pestalozzi, şi la dorinţa de a ne trezi din somnul nostru dogmatic, cum exprima Kant acest lucru. Şi mă gîndesc la datoria fiecărui intelectual, pe care din păcate majoritatea intelectualilor, mai ales filozofii de la Fichte, Schelling şi Hegel încoace, au uitat-o. Este datoria de a adopta poza de profet”.
Aşadar, mai întîi implicat, apoi explicit, avem primele două trăsături în care – poate că forţez puţin acest argument, dar nu mult – K.R. Popper crede că ar fi bine, că ar fi igienic, că ar fi profitabil dacă ar crede Occidentul: în raţiune şi în ceea ce îi dă acesteia strălucire, în duhul (folosesc termenul într-un sens exclusiv pozitiv) iluminismului. Jumătate de pas mai departe: „adevăratul iluminist, adevăratul raţionalist nu vrea niciodată să impună o convingere” & „căutarea adevărului şi formarea opiniei conţin mereu un element al opţiunii libere”. Numărul trei, aşadar, pe lista „credinţelor” bune pe care e util să le asume Occidentul: libertatea.
Libertate, adică inclusiv şi departe de a fi o specie marginală, libertatea politică: care „devine astfel condiţia preliminară a uzului deplin şi liberal raţiunii pentru fiecare individ particular”.
De aici, din suma elementelor inventariate şi foarte de sus survolate mai înainte, rezultă o altă „credinţă bună: tradiţia. Nu orice fel de tradiţie; dar mai ales aceasta despre care K.R. Popper notează îm felul următor: „s-a susţinut că raţionalismul este în opoziţie cu tot ce este tradiţie; şi este adevărat că raţionalismul îşi rezervă dreptul de a discuta critic orice tradiţie. Dar în ultimă instanţă, şi raţionalismul însuşi se întemeiază pe tradiţie: pe tradiţia gîndirii critice, a discuţiei libere, a exprimării simple şi desluşite şi a libertării politice”.
Credeţi, poate, că bat cîmpii, rulînd idei şi caracterizări ale acestora care, nu există dubiu, au fost bătătorite încît par că au ajuns doar locuri comune, în cel mai rău sens al acestei sintagme. Ideea aceasta e, de alfel, cu alte cuvinte desigur, formulată şi în textul-conferinţă al lui K.R. Popper. Explicaţia pentru insistenţa cu care gînditorul atît de influent care a fost Popper se referă la aceste idei este la îndemînă: în ceea ce a avut Occidentul mai bun, în versiunile sale cele mai bune (cum se spune azi mai ales cu trimitere la sport la diverse naraţiuni motivaţionale), Occidentul a stat tocmai pe aceste idei atît de (dar numai în aparenţă) tocite. Pe raţiune, pe căutare şi (dorinţa de) iluminare, pe tradiţie, inclusiv pe o tradiţie a libertăţii.
Aceasta însă nu înseamnă că Occidentul crede doar în valorile enumerate mai sus. „În Occident credem”, scrie Popper şi îndeamnă imediat să fim mîndri de asta „în multe lucruri diferite, în multe care sînt adevărate şi în multe care nu sînt adevărate; în lucruri bune şi în lucruri rele”. Şi acest „fapt trivial”, cum îi spune K R Popper, „este de o importanţă covîrşitoare”.
În 1958, la Zurich, Popper plusează către finalul conferinţei care a dat textul în discuţie şi spune: „eu susţin că epoca noastră este, în pofida tuturor argumentelor, cea mai bună dintre epocile despre care avem cunoştiinţă în istorie; şi că forma de societate în care trăim în lumea apuseană este, în ciuda multor lipsuri, cea mai bună dintre cele pe care le cunoaştem”.
Popper nu e un idealist neatent la detaliile faptice. Deşi „săgeata” acestui text nu ţinteşte „profeţii întunecate”, ci dimpotrivă, merge „în sus”, optimist-moderat, K.R. Popper numeşte multe dintre rateurile occidentale – iar unele dintre aceste decurg chiar din cele mai bune intenţii. Bunăoară, el spune că lupta publică împotriva sărăciei, ideea educaţiei pentru fiecare şi creşterea trebuinţelor „au dus la evoluţii extrem de îndoielnice”. Însă textul – ca şi conferinţa, în ideile şi în atmosfera pe care o degajă acestea – dau un tonus bun. O spune chiar K.R. Popper: „optimismul meu nu constă în a admira toate soluţiile pe care le-am găsit; ci el constă în aceea că admir motivele care ne îndeamnă să încercăm aceste soluţii”.
Dar K.R. Popper mai spune ceva – şi afirmaţia aceasta este, pentru mine, crucială: „nenorocirea noastră este că inteligenţa noastră a evoluat mai repede decît înzestrarea noastră morală”. De aceea, în mod esenţial, am ales să pun acel „hm” cînd am sugerat starea mea de lectură atunci cînd am redeschis „În căutarea unei lumi mai bune”. La prima lectură, fraza această nu mă izbise cu forţa cu care a făcut-o acum…
