Ruxandra Cesereanu, ”Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” (3)

Tot un fel de „autostopişti” clandestini erau şi evadaţii care călătoreau cu trenul, „feroviarii”, cum erau porecliţi. Unii dintre ei îndrăzneau să călătorească relativ normal, având bilete cumpărate de la ghişeele oficiale, dar erau uşor recunoscuţi şi capturaţi. Alţii însă călătoreau sub trenuri, în poziţii incomode care îi consacrau mai degrabă ca acrobaţi şi contorsionişti. Cei din urmă îşi confecţionau hamace (din pânză de cort) pe care le legau sub vagoanele de călători sau de marfă. O asemenea călătorie se dovedea a fi o gimnastică periculoasă, întrucât fugarul circula suspendat, riscând să fie strivit de tren dacă hamacul (agăţat de tijele şi ţevile sistemului de frânare) se desfăcea. Nu arareori fugarul trebuia să escaladeze tampoanele atunci când aveau loc controale inopinate. Hamacul putea fi improvizat şi din curele împletite, legate de roţile trenului. Au existat şi situaţii în care, pentru a fi sigur că autorităţile nu vor controla spaţiul respectiv, evadaţii şi-au plasat hamacul chiar sub supapa de scurgere a closetului. Tot „feroviari” erau şi cei care, foarte rar, călătoreau îngropaţi în cărbune, în vagoanele de marfă, sau în cisterne goale. Ori cei care se strecurau în vagoanele de marfă, încropind ziduri false şi ascunzându-se în spatele acestora. Cazurile în care fugarii au călătorit deasupra trenurilor au fost excepţionale; ei renunţau după puţin timp să rămână deasupra vagoanelor, de teamă să nu cadă şi să moară.

fugarii

„Barcagii” improvizaţi, fugarii reuşesc, mai rar, să evadeze cu o ambarcaţiune, de obicei mică, pentru a fi cât mai greu de reperat. Acest lucru se întâmplă atunci când spaţiul de detenţie se află într-o zonă lacustră sau când, în timpul unei deplasări, fugarul profită de graniţă marcată printr-un fluviu, râu, deltă ori lac. Uneltele ajutătoare erau bărcile simple, şalupele, bărcile cu motor. În jungla din Indochina sau Vietnam, evadaţii îşi confecţionau plute în stilul lui Robinson Crusoe (atunci când nu străbăteau jungla pe jos), de obicei din bambus şi trunchiuri de bananieri legate cu liane; era necesar să aibă însă o seceră pentru doborârea lianelor şi a trunchiurilor de copaci. Pericolul râurilor violente, al ploilor torenţiale, al vâltorilor era iminent în aceste deplasări dificile ori de-a dreptul infernale, de aceea, de multe ori, luntrea devenea una de tip „Caron”. Uneori, fugarii se deplasau sub trunchiuri prăbuşite de copaci. Alteori, când evadau de pe insule exotice şi îndepărtate, se deplasau cu piroga, deşi marea era greu de înfruntat în asemenea condiţii, din cauza mareelor, a rechinilor şi a mlaştinilor. Fugarii cu piroga nu călătoreau încontinuu (întrucât le-ar fi fost imposibil să supravieţuiască), ci făceau pauze între deplasările pe mare, adăpostindu-se în copaci ori trăind în triburi primitive. Au existat şi cazuri, foarte rare, de evadări individuale în care fugarii s-au deplasat cu un sampan – o mică ambarcaţiune parţial acoperită. Sampanul însă nu putea fi folosit un timp îndelungat, ci doar pentru deplasarea între diferite oraşe portuare. Şi mai rari au fost evadaţii care au reuşit să ia ostatice autorităţile de pe vapoarele cu prizonieri ori deţinuţi: aceştia erau consideraţi „corsari” ori „corăbieri” care se adaptau rapid situaţiei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *