În 1955, fotografa preferată a lui Marilyn Monroe, Eve Arnold, o surprinde pe actriţă având în mâini un exemplar din Ulysses. Indiferentă la tot ce o înconjoară, ea pare absorbită de lectură. Nu e, de altfel, singura fotografie în care Marilyn Monroe citeşte ori e alături de scriitori celebri. Şi nu e vorba doar de soţul ei, Arthur Miller. Fotografiile cu Truman Capote şi cu Carl Sandburg valorează, fiecare, cât un capitol de istorie literară. Dar această fotografie are o particularitate: e singura în care descifrăm fără nicio dificultate numele autorului şi titlul cărţii. Intenţia de a transmite un mesaj era aşadar vădită. După configuraţia paginilor, Marilyn e cufundată în capitolul Penelope, lungul monolog interior confesiv-erotic al lui Molly Bloom. Clişeele sunt luate într-o zi când starul se dusese să-l viziteze pe Norman Rosten. Acesta, un poet şi dramaturg faimos în epocă (i se spunea „Bardul din Brooklyn”), era cel mai vechi prieten al lui Arthur Miller.
Dată fiind reputaţia actriţei de sex-simbol cu o expresivitate oprită la formele rotunde ale corpului şi la culoarea blondă a părului, jurnalişti cinici n-au ezitat să folosească fotografia pentru a imagina o reclamă la cartea lui Joyce: „Dac-o poate citi Marilyn, o poţi citi şi tu”. Nu e locul să anulăm aici stereotipia privind precaritatea intelectuală a faimoasei actriţe. E suficient să parcurgi măcar Fragments: Poems, Intimate Notes, Letters, ce cuprinde texte ale acesteia scrise între 1943 şi 1962, ori lista cărţilor din biblioteca ei vândute de Christie’s la o licitaţie, în 1999, pentru a cădea pe gânduri. Departe de a fi o analfabetă înzestrată de natură cu o înfăţişare divină, Marilyn Monroe era o avidă cititoare de literatură de calitate.
Semnificaţia fotografiei din 1955, „Marilyn la Long Island (New York) citind Ulysses de James Joyce”/„Marilyn on Long Island (New York) Reading James Joyce’s Ulysses”, e construită cu multă atenţie. Ea reprezintă o clară declaraţie pe care Norma Jean Baker (pe numele ei real) ţinea s-o facă: în lumea modernă, diferenţele dintre elită şi mase au dispărut. Orice intelectual, oricât de rafinat, poate găsi un motiv de delectare în filmele uşurele ale lui Marilyn, după cum, în contrapartidă, ea însăşi, blonda paradigmatică, obiectul sexual, corpul splendid care şi-a devorat creierul, are acces neîngrădit la cultura înaltă. Ba chiar la cea mai complicată reprezentare a ei, romanul Ulysses. Imaginea e, într-adevăr, uimitoare. Nu are nimic falsificat, „jucat”, deşi conţine, în aparenta ei neglijenţă, o didactică bulversantă: surprinde contactul nemijlocit, brutal, de-o carnală asprime – o cruzime tandră şi complice, augmentată de forţa imaginii – între cultura înalt elitistă şi cultura populară.
Mai mult de-atât, fotografia – făcută aproape la întâmplare, dacă e s-o credem pe Eve Arnold: Marilyn e în costum de baie, nefardată şi necoafată – propune un protocol de lectură de-o mişcătoare naturaleţe. Actriţa mărturisea că avea mereu cartea la îndemână, în maşină, şi citea adesea cu voce tare părţi din ea, până când lectura devenea obositoare. E aici, în mărturisirea simplă a unei cititoare neprofesioniste, intuiţia felului în care trebuie abordat modernismul: din unghiuri diverse, în mod repetat şi prin modificarea modalităţii obişnuite de acces la semnificaţii. Cititul cu voce tare, pentru tine însuţi, e la fel de nenatural ca un cântat în gând. Marilyn atrăgea astfel atenţia asupra uneia dintre însuşirile primordiale ale lui Ulysses: forţa incantatorie a cuvintelor. Ea restituia romanului – al cărui pol opus îl reprezintă intensa vizualitate – condiţia originară, homerică, de text rostit.
Exemplarul din Ulysses aflat în poala lui Marilyn Monroe uneşte două universuri ale căror şanse de întâlnire ar fi trebuit să fie, practic, excluse. Şi totuşi: privirile absorbite de lectură ale actriţei şi poziţia de maximă flexibilitate a tipăriturii – ca un abandon, ca o sugrumare, ca o negare a solidităţii tipografice –, intensitatea aproape sonoră a fotografiei (ca şi cum ai auzi-o pe Marilyn silabisind frazele interminabile ale episodului final) vorbesc despre fuziunea, în adâncuri, a două entităţi antagoniste: cuvântul şi imaginea. Există în abandonul de sine al lui Marilyn, în renunţarea la apanajele care-o făcuseră celebră, în concentrarea nejucată recunoaşterea capitulării: măcar o dată, zeiţa nu seducea, ci era sedusă. Privirea capătă un rol esenţial – tocmai pentru că nu-i vedem ochii. Din fascinaţia lor bine-cunoscută subzistă doar direcţia văzului ancorat în cuvânt. Întregul mit al blondei prostuţe, al femeii fatale, al profesionistei ce a reinventat sexualitatea sucombă în această scenă simplă şi improbabilă, care în mod normal ar trebui să stârnească zâmbete. Dar ea provoacă, dimpotrivă, nelinişte şi curiozitate. Simţi că odată cu împreunarea de mituri ce anulează codurile culturale se produce un scurtcircuit prin care „cartea murdară” a lui James Joyce – dar de consum privat – e acceptată în lumea unidimensională a sexualităţii de consum public.
De aici, cărările se întretaie la nesfârşit. Un autor care a dedicat un studiu ingenios secvenţei discutate emite ipoteza că ar fi vorba despre asumarea de către Marilyn a unui rol (cel de reprezentant al culturii populare) aflat în postura de a „absorbi” simbolul de maximă vizibilitate al „literaturii înalte”. Privirea ei ar fi, prin urmare, una „voaieristică”. Marilyn nu „vede” propriu-zis, ci străpunge paginile, pentru a se opri în ochii uimiţi ai cititorului obişnuit. Dar nu numai atât: „La un anumit nivel, fotografia trebuie să înregistreze ceva ce sa petrecut cu adevărat” (Brown, 1996: 175). Or, ca eveniment, ca întâmplare reală, anul 1955 devine punctul unde, mediat de căutătura scormonitoare a femeii care-a dobândit celebritatea exhibându-şi chipul şi corpul, modernismul elitist îşi dă întâlnire cu mesagerii culturii de consum.
Nesigură, totuşi, că metafora privirii va fi suficientă pentru a anula distanţa dintre cele două nivele culturale, Marilyn pune la bătaie şi atuul care-o făcuse celebră – propriul corp. E îmbrăcată într-un costum de baie intens colorat, în dungi paralele, ce aminteşte de echipamentul îndrăzneţ al feministelor de la începutul veacului al XX-lea. În debutul episodului Penelope, Molly Bloom lansează un atac vitriolant împotriva doamnei Riordan, motivele principale fiind zgârcenia femeii, dar mai ales antipatia acesteia faţă de „costume de baie şi decolteuri” („bathingsuits and lownecks”). Or, ce putea fi mai explicit decât sfidarea directă şi asumarea literală, decât transpunerea în imagine a exasperării lui Molly, care, prin intermediul lui Marilyn, devine cititoarea propriilor cuvinte?
Indiferent ce alte semnificaţii vom da acestei întâlniri, rolul lui Marilyn Monroe e esenţial: ea a acceptat să fie fotografiată (Eve Arnold venise doar să „simtă” atmosfera în care trăia vedeta atunci când nu se găsea în luminile rampei), ea a ales decorul – un parc plin de scrâncioburi şi leagăne pentru copii –, ea a decis postùra, ea a adus şi cartea. Varianta unei înscenări sofisticate e exclusă, datorită faptului indubitabil că Marilyn Monroe avea constant asupra ei cartea lui Joyce. O întrebare pertinentă ar putea fi: dar de ce o avea? Pentru că era cu adevărat interesată de scrisul lui Joyce? Pentru că mediul ei intelectual firesc era, în acei ani, ca şi în ulteriorii, cel al elitei culturale americane? Or, abia din acest punct poate începe cu adevărat un răspuns la întrebarea: de ce (mai) e citit Ulysses?
