Interviu OTNIEL – LAUREAN VEREŞ: Cred în viitorul cărţii pe hîrtie

Dialog exclusiv Lapunkt între Otniel – Luarean VEREŞ şi Cristian Pătrăşconiu.

Care este aprecierea dvs: traversăm, trăim vremuri bune pentru cultura umanistă sau locuim un timp extrem de problematic pentru aceasta?

Voi răspunde direct: în mod clar, nu trăim vremuri bune pentru cultura umanistă și, în general, pentru cultură. Cred că nu veți auzi vreun editor – și nu numai – care să spună altceva. Așa că s-ar putea spune că mă alătur și eu corului celor care deplîng decăderea culturii umaniste și a culturii în general. Orice studiu sau barometru cultural arată acest lucru. Deja este de notorietate că românii cheltuie 1 euro pe an pe cărți sau că sîntem printre ultimii din Europa la consumul cultural. Sigur, nu aș vrea să cad nici într-un fel de nostalgie idealizatoare a unor timpuri apuse, să încep să înalț fără nuanțe vremurile „de demult” – nu știu, poate perioada interbelică, un fel de illo tempore pentru unii, percepție nejustificată, după părerea mea, din anumite puncte de vedere – cînd se citea mult etc.

foto-interviu-2

Știu că este foarte la îndemînă să dai vina pe tehnologie și dezvoltarea științifică atunci cînd deplîngi starea culturală a prezentului. Însă iată, și acest dialog este înlesnit în apariția lui concretă de ceea ce a adus dezvoltarea tehnico-științifică. Cred că pericolele reale pe care tehnica le aduce sînt însoțite și de oportunități culturale nenumărate, de care am face bine să profităm, mai degrabă decît să rămînem blocați la amintirea unui trecut idealizat. Îmi displac comparațiile anacronice sau lipsite de nuanța obligatorie a contextului istoric, social, cultural etc. De pildă, ca să revin la perioada de care spuneam, ne imaginăm poate că în perioada interbelică oamenii „stăteau la coadă” la citit. Neîndoielnic, a existat o efervescență culturală nemaipomenită atunci, însă știm care era rata analfabetismului și ponderea celor educați în acea vreme? Are rost să mergem mai departe în timp? Sau un alt exemplu. De cîte ori nu ne dăm ochii peste cap cînd vedem greșelile ortografice și de exprimare (pe rețelele sociale, la examene etc.) ale generațiilor tinere. Imediat, ispita este de a îndrepta pendulul spre acel trecut în care oamenii erau mai culți, știau mai multă carte. Dați-mi voie să vă spun că cel puțin la fel de multe și grosolane greșeli de ortografie, exprimare, gramaticale întîlnesc la oamenii în vîrstă pe rețelele sociale, de pildă. Acum este foarte ușor să blamezi telefonul inteligent (smart phone-ul), internetul, facebook-ul etc. pentru tot felul de lucruri. Sînt sigur că, într-o bună măsură, la fel au gîndit cei mai în vîrstă și cînd au apărut radioul, televizorul sau alte asemenea produse ale dezvoltării tehnologice.

Ca editor astăzi, aș putea cădea ușor în disperare doar gîndindu-mă la tirajele amețitoare de la începutul anilor 90. Însă și aici încap destule nuanțări: foamea de carte ce a urmat comunismului, nu exista internet, cărți electronice etc. Deci este nevoie de o anumită contextualizare. Este, dintr-un punct de vedere, chiar nerealist să continuăm să ne luăm ca reper acele cifre.

De asta spun că este foarte ușor să exagerezi într-o direcție sau alta. Nu vreau în nici un caz să trec cu vederea, repet, pericolele reale ale tuturor aceste mijloace tehnice de care ne bucurăm, care pot duce chiar pînă la dezumanizare. Sînt destule studii serioase sau cărți care arată acest lucru. Nu vreau nici să minimalizez rezultatele barometrelor culturale care ne arată o realitate deloc îmbucurătoare. Însă cred că fiecare perioadă are oportunitățile ei, plusurile ei, de care trebuie să ne folosim cît mai mult cu putință.

Dincolo de toate acestea, ca să revin la întrebarea directă, da, e clar că timpurile nu sînt bune pentru cultura umanistă, și cu atît mai puțin în țara noastră, unde cultura și educația sînt într-o situație dezastruoasă, dar istoria e ciclică, putem spera – nu știu dacă vom prinde noi asta – la revigorări și „reveniri” culturale.

Cum e, cum mai este azi profitabilă investiţia în cartea să îi zicem „umanistă”?

Totul depinde de „aparatul” cu care măsurăm profitul, la ce ne referim cînd spunem „profit”.

Mai precis: cum se măsoară profitul pe care îl aduc ori pe care îl pot aduce asemenea texte? Pe de o parte, pentru editor – şi dvs, la Ratio & Revelatio, faceţi ceva extraordinar şi rar? Pe de altă parte, pentru cel care alege să investească atenţie, ore de lectură, de pregătire, de desfătare în preajma acestor „fiinţe” fragile de hîrtie?

Ca editor, te afli într-o situație fragilă. Sigur, nu mă refer la editori cărora nu le pasă ce publică, atîta timp cît autorul plătește. Din punctul meu de vedere, aceia nu sînt editori, ci prestatori de servicii editoriale. Pentru ei, treaba merge, autorul este fericit să aibă în brațe cîteva exemplare, prestatorul, mulțumit că i-a mai ieșit ceva.

Vorbesc despre editorul care își ia în serios rolul de a aduce oamenilor cartea, cuvîntul, de a forma gusturi culturale, de a deschide drumuri și de a încuraja cultura prin ceea ce face. De ce spun fragilă? Pentru că, pe de o parte, editura, atunci cînd nu e întreținută de bugetul de stat, e o afacere ca oricare alta: produci ceva, pentru care există o piață, cu cerere și ofertă. Pare simplu. În același timp, cartea este și un produs cultural. Și atunci, editorul trebuie să păstreze echilibrul între aspectul de piață, de obiect de consum, și cel cultural al cărții. Cartea nu este un produs ca pîinea. De cele mai multe ori, el vine la sfîrșit în coșul de cumpărături, intră la urmă, ceea ce e și normal oarecum, nu? În primul rînd îți hrănești fizic copiii și apoi cumperi cărți și le oferi hrană spirituală. Ideal ar fi să le poți face deodată, încercînd să fie ambele de calitate.

Așadar, ca editor care crede că are o misiune culturală te afli strîns din două părți: ce să public ca să se vîndă, fără a-mi trăda vocația sau menținînd în același timp un nivel înalt cultural? De cînd cărțile au devenit o activitate comercială, aceasta a fost mereu o presiune uriașă pe umerii editorilor. Doar editorii foarte bogați sau care au cîte un Mecena în spate își permit să stea liniștiți în fața pericolului sucombării la presiunea „pieței”. Sînt destule cazuri în care editorii au pornit foarte înalt și au sfîrșit foarte comercial.

În cele din urmă, regula care circulă prin lumea editorială este: cărțile comerciale le susțin pe cele înalt academice sau în mod veritabil culturale. Scoți un roman siropos sau sexual, care îți va putea susține o carte de filosofie, de pildă. Este oarecum de înțeles.

Depinde de fiecare editor să își seteze limitele în care înțelege comercialul sau pînă unde merge în acest compromis pe care, dacă vrei să reziști totuși și să nu mori elitist, trebuie să-l faci.

Cert este că profitul pentru un adevărat editor nu trebuie să se măsoare doar în cifre. Dacă singurul criteriu care te ghidează este „să se vîndă” (deși, subliniez, bineînțeles că asta îți dorești cu fiecare carte), atunci, ca editor, nu te deosebești cu nimic de orice alt afacerist. De cîte ori nu am fost întrebat de ce public una sau alta (Goma sau Vergilius, de pildă), că nu se vinde? Cel mai dezamăgit am fost să primesc această întrebare de la oameni de cultură … În ochii multora probabil, sîntem abonați la lista perdanților, cu Vergilius, Hume, Maimon, medievali etc. Însă satisfacția spirituală de a aduce oamenilor astfel de cărți este ceva „nepalpabil” pentru ceilalți. Este o bucurie interioară a editorului de a „naște” o carte, de a o prezenta cititorului, măsurabilă cu alte barometre decît zerourile…

În ce epocă v-ar fi plăcut să trăiţi, exceptînd-o pe aceasta în care trăim amîndoi, şi cui anume, în mod privilegiat, v-ar fi plăcut să îi fiţi editor?

Îmi place foarte mult fantasy-ul gen Tolkien și mă imaginez trăind într-o astfel de lume, bineînțeles în păturile de sus ale vremii J. Ca editor însă, aș alege tot epoca noastră, doar că puțin mai în spate, la începutul anilor 90, de care aminteam, cu posibilitățile acelea editoriale nelimitate, foamea după carte, tirajele uriașe. Ce editor nu și-ar dori asta?

Referitor la cealaltă întrebare …, pe de o parte, îmi plac foarte mult clasicii – nu degeaba sînt absolvent de filologie clasică – și lucrez foarte bine cu cei trecuți la cele veșnice. J Îmi place să-i public pe Vergilius, pe Dostoievski, pe Hume, n-au nici o pretenție…

Pe de altă parte, am descoperit că nu este deloc ușor să lucrezi cu cei vii. Unii (din păcate prea mulți) nu înțeleg chestiunile editoriale de bază, procesul de apariție a unei cărți și cred că, de pildă, dacă astăzi ți-au pus un manuscris în brațe, mîine poate deveni carte. Sau nu înțeleg că editura are un program editorial pe care trebuie să și-l respecte și în care fiecare volum este important în felul lui, editura nu există doar pentru tine ca autor și nu îți poate acorda atenție exclusivă. Condițiile severe și nefericite ale pieței de carte determină adesea amînări în publicare, ceea ce, din nou, nemulțumește, și așa mai departe… Iar acestea sînt neînțelegeri ușoare…, nu mai vorbim de orgolii sau alte asemenea metehne…

Astfel că nu am un răspuns exact la întrebarea dumneavoastră. Nu am un scriitor/filosof/gînditor anume în minte. Poate la începutul activității mele editoriale v-aș fi dat un răspuns. După cîțiva ani de experiență nu mai pot.

De ce citiţi filosofie, lucrări despre etică, morală? Şi întrebarea ascunsă a acestei întrebări: de ce să mai citim aşa ceva, azi?

Această întrebare se poate subscrie întrebării generale „de ce citim în general?” Tot mai mult îmi dau seama cît de greu este să dai un răspuns la această întrebare și, deci, mă aflu pur și simplu în imposibilitatea de a articula unul. De ce? Pentru că am descoperit că cititul ține de un resort intim, face parte din ceea ce este o persoană în straturile sale cele mai adînci. De aceea mi se pare greu să răspund cînd cineva mă întreabă „de ce îți place să citești?” Bineînțeles, avem destule răspunsuri oarecum șablon la această întrebare: pentru că te îmbogățești interior, mental, pentru că descoperi lucruri și lumi noi etc. etc. Dar toate acestea sînt într-o anumită măsură de suprafață. Ce declanșează efectiv plăcerea, impulsul lecturii? Cred că, pur și simplu, trebuie să ai „organ de lectură”, cu care te naști. Este la fel ca înclinația spre un lucru sau altul, pe care doar trebuie să o dezvolți, dar o ai în tine. E ca în sport sau orice alt domeniu unde trebuie să te naști cu „organ”, cu „aparat”. Pentru că unii oameni par efectiv incapabili să găsească vreo plăcere sau utilitate în lectură, oricît i-ai sfătui, oricît de atractive ar fi îndemnurile la lectură sau programele educative. Am descoperit că, pentru astfel de oameni „fără organ” de lectură, este inutil orice apel, îndemn, program. Sigur, campaniile de promovare a lecturii sînt binevenite, însă ele, ca în pilda din evanghelii cu sămănătorul, trebuie să-și găsească solul bun, altfel sînt o risipă de energie. Cum ai putea să convingi un om să citească din plăcere? Concret, cum?

Am renunțat să mă gîndesc la astfel de rețete. Mi s-a pus adesea întrebarea: de ce v-ați făcut editură, că oamenii nu mai citesc? Răspundeam de fiecare dată: „Nu public pentru cei care nu citesc”. Și dacă, la început, era o modalitate ușor amuzantă de a scăpa de o întrebare dificilă, am ajuns efectiv să fiu convins de asta. Cine își ia ca țintă, cînd își face o afacere, persoanele care îi evită sau nu-i gustă produsele? Deci cum aș putea eu, ca editor, să mă gîndesc la cei care nu citesc? Nu știu, poate că, inconștient, gîndul acesta mi s-a transformat într-un mecanism de apărare împotriva descurajării generate de dificultatea unei piețe amorțite a cărții. Însă chiar mi-am scos din minte gîndul la cei care nu citesc, eforturile mele se îndreaptă spre cei care o fac.

Să invoc locul comun: sîntem contemporani cu un duh teribil al pragmatismului. De ce să ne ocupăm cu lucruri de genul celor invocate mai sus, de ce să mai pariem pe umanism şi pe cărţile acestuia cînd putem să ne lăsam în voia „spiritului timpului”?

Pentru că mai mult ca oricînd avem nevoie de așa ceva. Ca să citez textul biblic, „omul nu trăiește numai cu pîine”, și nu doar cu ceea ce „cere piața”. Mentalitatea aceasta este sinucigașă. Din păcate, aceasta ne determină tot mai mult alegerile pe care le facem. Sînt conștient și destul de realist să înțeleg, de pildă, că nu te poți aștepta ca lumea să se înghesuie să studieze papirologie sau sanscrită și, prin urmare, finanțarea unor astfel de cercetări este mai redusă. Însă nu putem lăsa totul pe seama mecanismelor de tip cerere și ofertă. Dacă efectele pragmatice sînt criteriul absolut, atunci am putea foarte bine renunța la multe lucruri care „nu produc”: arte, filosofie, litere etc. Ne-am putea concentra asupra a două-trei domenii lucrative. E foarte greu să te bați cu statistica, pentru că cifrele par imbatabile. Trebuie să ieșim din logica aceasta a numerelor, în care vedem statistic cum scade numărul de studenți de la facultățile umaniste, cîți se îndreptă spre un domeniu, cîți spre altul, care este realitatea numerică pe „piața muncii” și așa mai departe. Da, e important, însă dacă ne lăsăm determinați doar de aceasta, mai devreme sau mai tîrziu vom culege roade amare.

Nu ne putem reduce viața doar la satisfacerea nevoilor biologice, pentru că de fapt căutarea frenetică a acelor domenii impuse de piață atît urmărește, bunăstarea cu orice preț. Avem nevoie de repere, de idealuri, de trăiri care trec dincolo de imediatul cotidian și de împlinirea fiziologică. Noi, românii, ar trebui să înțelegem cel mai bine această nevoie înconjurați fiind de atîta mizerie morală la toate palierele societății. Care e ieșirea? Dacă tot ne place statistica, atunci cînd vrem, să ne uităm la țările acelea pe care visăm să le ajungem, avînd o admirație amestecată cu invidie și ură specifică micilor națiuni tarate de complexe de inferioritate. Toate au investit masiv în educație. Mai e nevoie să adăugăm ceva? În treacăt fie spus, la noi ce înseamnă asta? Înseamnă că toată lumea trebuie să aibă diplomă de licență, de la ospătar la universitar. Nimic mai fals.

ratio-et-revelatio-1411109629

Și mai concret, de ce să pariem pe aceste lucruri? Dacă tot vorbeam de plăcerea lecturii, nu trebuie să fii angajat în domenii culturale sau umaniste, ca să înțelegi ce înseamnă lectura, spiritul pentru viață. Orice slujbă ai avea, cît de măruntă sau pragmatică, o carte te înalță, îți permite să te ridici deasupra cotidianității, a robiei oricărei munci, a rutinei, să evadezi și să te ancorezi într-un alt univers. Îmi dau seama poate cît de banal sună ceea ce spun, de cîte ori s-au spus aceste lucruri. Dar știți cum e și cu truismele. Sînt truisme tocmai pentru că sînt adevărate.

Îmi permit aici o digresiune referitoare la piața cărții din România. Nu are rost să mai repetăm statistica sau cifrele care zugrăvesc o imagine sumbră și puțin dătătoare de speranță pentru viitor. Însă îndrăznesc să spun că o parte din vină aparține tocmai editurilor. Este foarte ușor să arunci totul asupra pieței care nu cere, a oamenilor care nu (mai) citesc, a scăderii nivelului cultural. Sigur, piața cere, însă și tu poți forma, într-o anumită măsură, piața. Dacă te pliezi continuu pe cererea pieței, inevitabil nivelul va scădea. Continuînd să hrănești piața cu cărți de valoare îndoielnică sau comerciale pentru că „asta se cere”, nu trebuie să te miri apoi de nivelul cultural scăzut din țară. Este un cerc vicios din care nu se poate ieși decît contrapunîndu-te uneori direcției generale. Criteriile de selecție, de valoare, nu trebuie lăsate mulțimii, „pieței”. Aici intervine ceea ce numeam mai sus „misiunea de editor”, conștiința faptului că ești chemat nu doar să satisfaci o cerere, ci să impui o valoare.

O parte din vină aparține și librăriilor, care sînt interfața directă cu cititorii, cu consumatorii de carte. Aici am avut parte de multe experiențe neplăcute. Există și astăzi librării în care parte din personal încă nu a aflat că au trecut vremurile dinainte de 89, cînd intrai cu frică într-o librărie și șefii/șefele de magazin se comportau ca și cum ei îți făceau o mare favoare că îți vindeau o carte, nu tu că o cumpărai. Trebuia să intri cu mare băgare de seamă, să nu ofensezi sensibilitatea vînzătorilor (îmi pare rău, librari nu îi pot numi).

Problema însă nu este doar la cei din generația înaintată în vîrstă, care este imposibil de schimbat. Prea mulți dintre cei tineri care lucrează în librării nu au o cultură a librarului și nu își dau seama că vînd carte, nu produse alimentare sau de alt fel. Nu știu ce cărți au în librării, nu știu să le aranjeze pe domenii, nu știu să facă o recomandare, se comportă arogant sau indifernt față de cel ce calcă pragul librăriei și așa mai departe. Nestăpînind aceste lucruri și fiind la curent doar cu autorii pe care oricum îi știe toată lumea, ei ajung să formeze un gust limitat al cumpărătorului. Sînt foarte multe cărți neprețuite nepuse în valoare datorită limitării librarilor.

Ca să rezum, cînd vorbim de un spirit nociv al timpului în care trăim, trebuie să înțelegem că în întreținerea acestui spirit nu există o vină exclusivă, ci un cumul de factori izvorîți din direcții diferite.

Cum v-aţi setat priorităţile pentru ceea ce am putea numi „opera de editor”? Şi cum v-aţi proiectat paşii – în termeni ideali? Ce aţi ales sau ce aţi fost nevoit să faceţi, mai întîi? Ce aţi vrea sa faceţi, cu o cadenţă care v-ar mulţumi?

Ne uităm în spate și, la fel ca tot omul, spunem și noi: dacă ar fi să o luăm de la început, am face asta și asta diferit. Dacă am fi știut atîtea lucruri pe care le-am învățat doar din experiențe amare… Editura este un proiect comun, fiind fondată împreună cu soția mea, fără al cărei efort și sacrificiu nu am fi fost astăzi aici. Am crescut amîndoi înconjurați de cărți, ele ne-au legat și ne-au făcut să ne întîlnim. Am pornit foarte entuziaști, foarte idealiști, și chiar prima ieșire în lume, la un tîrg în 2013, ne-a adus cu picioarele pe pămînt.

Rezultatele noastre nu pot fi cuantificate, rezumate sau reduse doar la cifre. Deși, ca să poată să producă, editura este o afacere, ceea ce ne motivează este de fapt proiectul de bază, care a rămas același de acum trei ani, cînd am pus piatra de temelie, în ciuda numeroaselor dificultăți apărute pe parcurs.

Ideea nu este de a atinge cifre record (în tiraje, titluri sau vînzări), deși, sigur, nimănui nu i-ar displăcea. Ceea ce primează, cu atît mai mult într-o lume atît de ușor cuantificabilă în sens pragmatic, este un proiect cultural care țintește spre adîncimi și nișă. Non multa, sed multum. Selecția este extrem de riguroasă, textele trebuie să se calibreze pe profilul și valorile nescrise ale editurii.

Ca să vorbesc de lucruri concrete, am fost nevoiți să facem tot felul de lucruri, de la contabilitatea primară, la făcut colete, împachetat, ridicat cărți din tipografie, la redactare, corespondența cu agenți comerciali și desigur, cu autori, traducători etc. Într-un cuvînt, am făcut de toate. Și astăzi continui să mă ocup direct de relația cu mai mulți distribuitori. Cred că dacă unii ar citi acest dialog s-ar întreba: oare e Otniel Vereș, același care ne trimite listele cu noutăți și avizele de însoțire a mărfii? J

Vorbind din punct de vedere editorial, am fost nevoiți să frînăm constant ritmul pe care ni l-am fi dorit și pe care, în condiții optime, într-o țară în care statul nu caută de fapt să te strivească, deși numai despre încurajarea IMM-urilor se vorbește la tot pasul, și într-o piață mai prietenoasă cu cartea, l-am fi avut. A trebuit să amînăm sau chiar să renunțăm la anumite proiecte, să renegociem termenele de publicare și, mai rar, uneori chiar conținutul volumelor.

Pe plan personal, sacrificiile au fost mai dureroase, deoarece avem un copil mic și puțin timp de petrecut împreună. În multe privințe, munca s-a transformat într-o corvoadă, însă (încă) nu am pierdut din vedere gîndul și motivația inițială.

Ce am vrea să facem? Am dori în primul rînd să ajungem să avem mai mult timp pentru noi, pentru familie, să reușim să petrecem și noi cîteva zile undeva departe de tumult. Apoi, să ne întoarcem la traduceri – eu, de la Boethius, Consolarea filosofiei (Polirom, 2011), nu am mai tradus nimic, deși am un Augustin în minte – și proiecte pe care le gîndeam împreună ca autori sau traducători. Soția a reușit totuși să traducă din italiană cîteva volume.

Am dori cel mai mult ca lucrurile să se așeze pe un făgaș de normalitate, care să ne dea liniștea necesară derulării activității noastre și pasiunii pentru cărți. Tînjim după acea dulce „banalitate” a cotidianului, care să ne permită să ne și bucurăm de ceea ce facem, să nu fim tot timpul sub tirania urgenței, a grabei și a eforturilor supraomenești.

Însă vom fi nevoiți să mai amînăm puțin intrarea în normalitate, deoarece ne dedicăm acum trup și suflet unui alt mare proiect, deschiderea în această toamnă a unei librării/spațiu de evenimente/ cafenea literară. Spre asta se îndreaptă toate resursele noastre materiale, fizice și mentale. Și aici a trebuit să ne lovim de tot felul de dificultăți. Cele birocratice erau de așteptat, deși și aici au apărut, cum altfel?, lucruri neprevăzute. Răul este întotdeauna inepuizabil. Din păcate, obstacolele au venit și din partea confraților noștri editori, chiar dintre cei mai mari, prin condiții greu de asumat pentru o librărie la început, dar care are totuși o editură în spate, ceea ce mi se pare absolut nedrept. Pe de o parte, toți se plîng că nu există librării, iar distribuția este proastă, pe de altă parte, cînd se deschide o librărie, pun condiții descurajante sau foarte limitative. Sigur, înțeleg reținerea și teama, însă trebuie să existe o cale de mijloc.

Care ar fi punctul culminant – aşa cum îl visaţi dvs – ale operei dvs de editor?

Nu există pentru noi un punct culminant, în sensul în care să ne fi propus un anumit autor, operă etc. Putem vorbi mai degrabă de o sumă de puncte, care, împreună, sper să formeze ceva valoros, care să lase în urmă ceva. Împlinirea cea mai mare ar fi să mă uit în urmă și să-mi văd proiectele editoriale începute duse la capăt și cititori mulțumiți.

foto-interviu-1

Credeţi în viitorul cărţii pe hîrtie? Sau vă temeţi de „duhul timpului” despre care vorbeam şi mai sus…

Da, cred. Și tendințele de astăzi, în ciuda  apariției ebook-urilor și a suporturilor electronice de lectură, arată că încă există loc suficient pentru cartea tipărită pe hîrtie. Cred că vor coexista, și nu văd de ce ar trebui ca una să o excludă pe cealaltă. Și eu fac parte din acei cititori împătimiți ai hîrtiei, pentru care experiența răsfoirii unei cărți este de neînlocuit, dar cred că există o piață – dacă tot am vorbit în acești termeni – pentru amîndouă. Însă cred așa cum putem noi, oamenii, crede, adică cu perspectiva dată de capacitățile noastre umane limitate, într-un arc scurt de timp. Cine știe ce va fi peste 100 de ani? Probabil nu va mai exista hîrtie? Probabil nu vor mai exista nici măcar ebook-uri? Ce știm noi?

Ce trebuie să atingă – unde trebuie să atingă şi ce trebuie ele „să mişte” – volume de tipul celor pe care, ca editor, pariaţi? Unde trebuie ele să ajungă, aşa încît să îşi fi îndeplinit menirea? Nu mă refer doar la aspectul fizic – librărie, bibliotecă…

Mă întrebați, cu alte cuvinte, pentru cine publicăm sau cine este cititorul nostru ideal. În primul rînd este, fără îndoială, o persoană cultivată, adesea, peste medie. Dacă ne gîndim la unele titluri sau colecții, de-a dreptul elitistă. Cel mai concret „simțim” nivelul titlurilor noastre (sau, să fim corecți, al multor titluri) la tîrguri. Adesea spunem că titlurile noastre nu sînt pentru tîrguri, pentru acele locuri unde foarte mulți merg doar pentru că găsesc cărți la kilogram și la reduceri. Este ca și în acea „Noapte a muzeelor”, cînd oameni care un an întreg nu calcă într-un muzeu, într-o galerie, într-un teatru, bat muzeele pentru că e gratis… Titlurile noastre se îndreaptă spre o altă categorie de cititori.

 

Întrebarea de mai sus are o subspecie, în viziunea mea: este suficient ca un editor – bunăoară, dumneavoastră – să publice o carte bună pentru ca acea carte să îşi fi făcut un destin al ei sau mai e nevoie şi de altceva?

Din păcate, nici o carte nu se impune singură. Am învățat-o din triste experiențe. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le poți face ca editor este să îți imaginezi că cititorii sînt exact ca tine, că ar cumpăra exact ce cumperi tu. Am crezut adesea că doar numele unui titlu va impune. Nu e adevărat sau, mai exact, e adevărat doar parțial, mai ales în cazul clasicilor. De asta se numesc clasici. Concret, una dintre cele mai plăcute surprize am avut-o cu publicarea „Eneidei” lui Vergilius, în traducerea marelui clasicist Dan Slușanschi. Sau a „Cercetării asupra intelectului omenesc” a lui Hume.

Însă doar publicarea unui titlu nu îi asigură un destin. Acesta ar fi un caz ideal. Destinul unei cărți depinde și de un cumul de factori și aspecte cît se poate de concrete. Unele țin de editură (PR, marketing – unele edituri sînt mașinării de marketing –, tiraj, prezentare etc.), altele de mecanismele de distribuție, și acesta este, cum spuneam, unul dintre cele mai dureroase puncte pentru editori. Aș aminti apoi chiar un aspect cît se poate de concret, de palpabil. Soarta unei cărți poate fi influențată inclusiv de modul în care este aranjată la raft și aici, din nou, editurile mici sînt cele mai dezavantajate. Dacă o carte este îngropată într-un raft dintr-un colț, este foarte posibil ca acolo să rămînă, pînă cînd librăria ți-o va face retur. Avem atîtea experiențe amare și aici. Ți se va întoarce și ți se va spune că „nu s-a vîndut”, fără ca libăria să fi încercat ceva în direcția asta. Nu ajunge să pui o carte la raft. Bineînțeles, cînd ai în gestiune mii de titluri, nu poți promova absolut fiecare titlu, însă există posibilități de „rulare” a titlurilor, de circulare a lor, astfel încît să dai tuturor posibilitatea de a-și crea un destin. Mai există și o nocivă aranjare pe criterii strict comerciale, pentru că și librăria este o afacere, în relație directă cu clientul, și pentru că cei mai mulți librari au devenit simpli lucrători comerciali, pentru care ce anume vînd nu are importanță, ceea ce primează este cifra raportului Z de la sfîrșitul zilei, sau poate doar respectă directivele de mai sus care sînt legate strict de cifre și profit material. Deci ceea este expus, de cele mai multe ori, are de-a face cu aceleași gusturi îndoielnice ale masei de cititori (de pildă, uriașa cantitate de cărți motivaționale), ale unor branșe profesionale cu dare de mînă sau în continuă formare (avocați, medici), legate de anumite interese din spatele tejghelei.

Mai este ceva, destinul unei cărți, și chiar al autorilor, este dat și de notorietatea editurii. Unii autori, chiar foarte cunoscuți sau în mod absolut talentați, nu ar fi ajuns unde sînt dacă ar fi publicat la edituri mai mici. Atenție, nu spun mai slabe!

Dincolo de toate acestea, sînt lucruri care nu țin de putința noastră de a le explica. O carte este un pariu întotdeauna. Și orice editor, oricît de cunoscut, vă va putea relata cazuri după cazuri în care au crezut că un titlu se va vinde, „va trece” ca pîinea caldă, pentru ca să trăiască dezamăgiri crunte. Am ajuns să realizez că nici măcar semnalările sau recenziile primite din partea unor critici prestigioși sau în reviste cunoscute nu garantează absolut nimic în termeni de vînzare a cărții. Și oricît de idealist am vorbi, sau oricît de valoroasă în sine ar fi o carte, ce rămîne din ea dacă nu se vinde sau dacă nu ajunge la oameni?

Cum pot fi ajutate cărţile să crească – şi, mai ales, cum pot fi ajutate cărţile bune să crească?

Noi ca editori le ajutăm să se nască, librăriile ar trebuie să le ajute să crească. Dar cum spuneam, slabe șanse pentru cărțile născute sau renăscute prin traducere în România zilelor noastre.

Dincolo de tehnicile de marketing, cărțile bune pot fi ajutate să crească numai prin lectură, multă și neobosită lectură, acolo unde omul este în formare, iar solul încă fertil și receptiv: în școli, la întîlniri cu cu elevii, în universități, dar și în cafenele literare și alte spații informale. Bibliotecile ar trebui să fie spații privilegiate de întîlnire cu cartea. Dar cîte biblioteci subvenționate de stat din România au un autentic și atrăgător program de apropiere a cititorului de carte? Un exemplu pozitiv este Biblioteca județeană Bistrița condusă de părintele Ioan Pintea, el însuși un valoros om de cultură, poet, și mai ales un om care dorește cu adevărat să ridice nivelul de cultură din „parohia” sa. Cărțile mai pot fi citite și în afara unor spații privilegiate, în aer liber, în parcuri, pe stradă, cu glas tare, ca Evangheliile. O carte bună este o veste bună! Nu știi cînd urechea unui om se va pleca și inima îi va fi atinsă de sunetul unui vers sau al unui paragraf – în fond toate cărțile (mai ales cele bune, cum subliniați), de la Biblie la cea mai din urmă scrisă sînt revelații care pot provoca alte revelații. Desigur, nu toate cărțile declarate bune se pretează la lecturi publice. Există cărți care trebuie studiate, puricate, cum se spune, care trebuie citite cu creionul în mînă. Acelea au un destin aparte, care se poate împlini prin canale privilegiate.13. Ce ne dau, în mod fundamental, cărţile de acest tip? Cele de filosofie, de etică, de memorialistică specială – acesta în care este (sau este vorba despre) „raţiune”, „revelaţie”, „elevaţie”…

Cînd vorbim despre cărți, adesea o facem folosind singularul generalizator „cartea”. Cred că toate cărțile scrise în istoria omenirii formează, asemenea capitolelor unei cărți singulare, marea Carte a umanității. Unul dintre rolurile primordiale ale cărții este acela de a lega oamenii, de a-i uni în experiențe similare. Din această cauză, poți citi cu plăcerea regăsirii texte vechi de mii de ani. Lectura te așază în comunitatea universală, deschizîndu-te spre experiențe asemănătoare, propunîndu-ți trăiri inedite, ducîndu-te în locuri nevăzute sau neimaginate, creîndu-ți universuri noi (ca în fantasy sau SF) și așa mai departe, am putea umple pagini cu oportunitățile afective și intelectuale deschise de lectura unei cărți.

Restrîngîndu-ne puțin din generalitate și referindu-ne la cărți de tipul celor pe care le aminteați, acestea (filosofie, religie, etică) ne deschid mintea asupra marilor probleme ale omenirii, care ne privesc mai mult decît credem, și a răspunsurilor pe care oamenii au încercat să le dea la temele majore de reflecție, fapt care, la rîndul său, ne ajută pe noi în asumarea unei trăiri conștiente a vieții, ridicată deasupra nivelului vegetal. Deoarece, din păcate, prea mulți oameni nu trăiesc cu adevărat, ci doar își exercită funcțiile fiziologice.

De fapt, toate problemele filosofiei se subsumează cîtorva teme principale, cu mare impact asupra modului în care ne trăim viața. O să ilustrez ceea ce vreau să spun referindu-mă la o lucrare majoră de istoria filosofiei, din care, în cîteva săptămîni, va apărea volumul I: „O nouă istorie a filosofiei occidentale”, a lui Anthony Kenny, în patru volume. Întreaga istorie a gîndirii filosofice este împărțită urmărind cîteva teme: cum argumentăm (logica), limitele cunoașterii (epistemologia), cum se întîmplă ceea ce se întîmplă (fizica), ceea ce este (metafizica), mintea și sufletul, cum să trăiești (etica) și Dumnezeu. Oare nu sînt acestea aspectele fundamentale de reflecție umană de cînd existăm pe pămînt și cu care aproape orice om, la un moment dat sau altul, într-un anumit context sau altul, s-a confruntat? Ne putem gîndi la moartea cuiva drag, la o tragedie, calamitate, la experiența unui examen, unde trebuie să argumentezi o teză, la atîtea și atîtea alte situații de viață.

Cînd privești lucrurile din acest punct de vedere, îți dai seama că, de fapt, filosofia nu este atît de ruptă de realitate pe cît ar vrea unii să ne facă să credem și că în spatele atîtor decizii care ne par cît se poate de banale stă o anumită alegere etică sau morală care, la rîndul ei, trădează (bineînțeles, pentru cei mai mulți, inconștient) o viziune de lume și de viață ce poate fi încadrată într-una sau alta din multele răspunsuri sau soluții care s-au dat la întrebările omenirii.

Şi ce nu ne pot da ele? Iau şi această nuanţă în calcul şi o supun atenţiei dvs – ce NU NE MAI pot da ele?

O să iau un singur lucru. Nu ne mai pot da garanția ierarhizării societății pe baze culturale. Nu mai există un prestigiu al cărții, ierarhia socială nu mai trece, din păcate, prin nivelul cultural. Este de ajuns să-i vezi pe cei care ne conduc, niște monumente de ignoranță și de limbă stîlcită. Astăzi, cine-și petrece timpul cu cartea este considerat de mulți un ciudat, un outsider, ba chiar un pierde-vară. Și nu mai e nici o mare cinste să fii editor în societatea de astăzi. Am aflat-o pe propria piele, în modul cel mai direct și mai trist.

foto-portret

PROFIL

Otniel-Laurean Vereș (n. 1981). Clasicist, cu o teză de filosofia religiei la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj Napoca. Cofondator (2013) și director al editurii Ratio et Revelatio. Participare la proiectul Septuaginta NEC-Polirom: vol. IV, coautor Marius Cruceru, note la „Cîntarea Cîntărilor”, Polirom, 2006; vol. V, note și introducere la „Amos”, „Malachia” și „Micheea”, Polirom, 2009. Coautor cu Cristian Bădiliță, Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăți despre marile tradiții creștine, Vremea, 2011. A tradus Boethius, Consolarea filosofiei, Polirom, 2011 și face parte din colectivul de traducători ai vol. III din Summa theologica, Toma din Aquino, în curs de apariție la editura Polirom.

Mergeţi pe o insulă pustie – pentru o vreme, în orice caz nu pentru o excursie. Staţi acolo un timp nedefinit – şi aveţi voie să luaţi cu dvs un rucsac plin cu cărţi. Ce ar fi în el, obligatoriu? În ruscasul dvs…

Răspuns de editor: cele care urmează să intre la tipar. Răspuns de cititor, cu observația că trebuie să împart rucsacul cu soția (nu mi-ați spus dacă merg singur sau nu): o astfel de selecție este întotdeauna cruntă, nu știi pe ce criteriu să alegi cărțile: cu siguranță, în jumătatea mea aș pune Biblia. Apoi, amintesc cîteva care m-au marcat într-un anumit moment sau m-au format, și care îmi vin primele în minte: Iliada, Odiseea, Eneida, Confesiunile lui Augustin, Republica lui Platon, Metafizica și Categoriile lui Aristotel, Cercetare asupra intelectului omenesc a lui Hume, Frații Karamazov, Narcis și Gură de Aur a lui Hesse, Doctor Faustus de Mann, Numele trandafirului de Eco. Completez că în jumătatea soției s-ar găsi cu siguranță ceva de Paul Goma, de care aș beneficia, desigur, și eu.

Şi apoi, reveniţi. Acasă, la familie, între prietenii dvs dragi. Ce anume credeţi că este cel mai probabil să citiţi cu cea mai mare plăcere? Şi, derivată din întrebarea precedentă: ce şi de ce recitiţi cel mai des?

Cel mai des am recitit Biblia. Am învățat-o din familie. Fiecare, oricît de citit ar fi, are lacune majore pe care caută să și le umple. Îmi amintesc că Eco scria într-un text că a întîlnit teologi care nu citiseră Summa teologica a lui Toma d’Aquino. Aș citi în primul rînd multe cărți de filosofie la care încă am „restanțe”. În general, nu trăiesc sub presiunea prezentului, în ce privește cărțile. Nu îmi fac probleme că încă nu am citit nu știu ce nou bestseller. Caut să mă blindez cu clasicii, fie în filosofie, fie în religie, fie în literatură, fie în orice altceva. Dacă îi cunoști, te „miști” foarte bine în prezent. Mă gîndesc doar la filosofie și la religie. Cînd citești filosofii antici sau teologii primelor secole, realizezi cît de adevărat e că nimic nu e nou sub soare, iar problemele și întrebările tale de astăzi au fost și problemele lor, oricît de diferite ar fi contextele istorice sau culturale.

Îmi place apoi foarte mult istoria, într-un timp mă pregăteam să urmez această specializare. Astfel că aș selecta niște cărți de istorie. Evident, aș încerca să recuperez și în domeniul literaturii, am cîteva cărți care îmi creează niște goluri foarte dezagreabile. Una este „Muntele vrăjit” a lui Thomas Mann, pe care, iată, de abia acum o citesc.

În general, nu recitesc foarte mult, din dorința de a acoperi cît mai mult teren „nedefrișat” și, în ultimii ani, datorită faptului că munca editorială nu îmi mai permite. Nu cred că am cărți pe care să le fi recitit de mai mult de două ori (cu excepția Bibliei sau a unor cărți de specialitate asupra cărora revin). Recitesc cu plăcere „Epoca postbelică” a istoricului Tony Judt și aș reciti cu același folos „Istoria civilizației în Europa” a lui Guizot. La fel, „Tradiția creștină” a lui Jaroslav Pelikan sau cărțile pe care le-am enumerat la întrebarea anterioară. Însă, trebuie să repet, aceasta este o selecție oarecum aletorie, nimic nu e mai greu pentru un cititor împătimit decît să răspundă la întrebarea: ce cărți ai alege să citești pe o insulă pustie sau ce ai (re)citi? :)

Există o carte de convorbiri cu Umberto Eco făcută de Jean-Pierre de Tonnac – se cheamă „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi”. Credeţi că o asemenea speranţă este iluzorie şi că reversul pe care îl implică formula titlului cărţii celor doi se susţine cu tărie?

Da, cred cu tărie că este iluzorie. Din fericire, nu vom scăpa de cărți niciodată, indiferent de forma de prezentare (fizică, electronică sau ce ne mai rezervă viitorul).

2 Comentarii

  1. Orice carte sau aproape orice carte are cititorii ei, are valoarea ei, chiar daca nu se vad, sunt putini sau nu sunt prezenti azi la raport, asa e. Dar miscarea cultural-nationalista-socialista recenta printre niste intelectuali, nu tocmai cei mai grozavi, dar sunt si unii foarte vizibili, cum ca piata romaneasca e invadata de carte straina, cum ca nu se mai citeste carte romaneasca si trebuie promovata poate chiar cu forta, cum ca autorii romani – care in multe domenii, lasam literatura la o parte ca e mai interpretabil, sunt totusi depasiti, ba chiar inexistenti! – in sfarsit cum ca autorii romani sunt cumva eliminati de autori straini e cam stupida si antiintelectuala. Trebuie promovati autorii romani, dar pe merit, nu in detrimentul calitatii in diverse domenii.

  2. Adrian Buzoianu says:

    Într-adevăr, răspunsuri „la punct!”
    Vă astept cu nerăbdare la „Gaudeamus”, cu promisiunea că o parte din salariul lunii noiembrie va fi investit în noile apariții de la R&R!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *