Lustragiul[1] cel mai celebru din Balcani pare să fi fost unchiul Mišo de la Sarajevo, nu doar grație longevității (a făcut pantofii lună pe aceeași stradă timp de 60 de ani) ci și adaptabilității sale la era globală (taraba era instalată în proximitatea unui restaurant McDonald’s). Coabitarea dintre cremele de pantofi și cartofii prăjiți a luat, însă, sfârșit când unchiașul a murit, la 73 de ani, orașul nevăzându-l la post pentru prima dată în multe decenii, ploaie, soare, război sau embargou.
Povestea are un iz nostalgic aparte. Cu câteva luni în urmă, Dilema Veche[2] a consacrat un număr special meseriilor „uitate” care mor o dată cu ultimii lor practicanți. Hamalul, lustragiul, sacagiul, vizitiul, geamgiul sunt câteva din meseriile „orientale” care, deși mai supraviețuiseră pe ici-colo asaltului comunist, fiind – unele – încă ușor de găsit chiar și în anii 80, au clacat complet în fața ofensivei occidentalizării de după 1989. Drept este că nici meserii curat occidentale, precum cea de ceasornicar, de pildă, nu par s-o ducă mai bine. Având în vedere că, la Lidl, există cel puțin de zece ori pe an oferte de ceasuri cu 15 lei care, surprinzător, nu se strică imediat, să zicem că nu ne mirăm mai tare de insuccesul ceasornicarului decât de dispariția sacagiului, după modernizarea și extinderea rețelei de apă și canal. Sau ce ziceți de lăcătuși, pe vremuri profesioniști de frunte, astăzi la concurență neloială cu magazinele care copiază chei, fac rame de tablou și pun flecuri la pantofi deodată. Aici aș arăta, într-o paranteză moderat de malițioasă, că în alte țări, un lăcătuș nu este de aruncat, cu condiția ca sistemul de închidere al ușilor să fie la fel de absurd ca cel britanic, unde oricine se poate încuia pe dinafară de cel puțin trei ori pe zi. Atunci, apare lăcătușul (de preferință imigrant semi-legal), care rezolvă problema cu o rangă în două minute, cerându-ți 60 de lire sterline, plus 10, pentru tichetul de parcare, dar nelăsându-te să-i faci o poză, de teama Fiscului. Poate că britanicii au inventat ușile ciudate pentru a nu-i lăsa pe lăcătuși fără pâine…
Nostalgia meseriilor uitate poate fi extinsă la epoci pierdute în negura timpului. Dacă astăzi plângem după ceaprazeria de la colț, înlocuită de o shaormerie, este la fel de legitim să oftăm din toți rărunchii după joburile Antichității și Evului Mediu, chiar dacă nu ne cheamă Tony Robinson și nu realizăm un documentar pentru Channel 4. Excentricul om de televiziune, pe care îl putem vedea desfășurându-se cu tot arsenalul la Viasat History, își provoacă telespectatorii cu cele mai murdare, periculoase, umilitoare și inutile ocupații, pe care le încearcă el însuși, cu echipamentele epocii. Printre meseriile pe care le-a încercat și Robinson în direct s-au numărat cea de culegător de lipitori sau de ouă de pescăruș, prinzător de șobolani, băiat de biciuit sau mâncător de păcate. Dacă vi se pare că e normal ca pentru meseriile antice să nu mai existe o fișă de post, adică să fim îndreptățiți să nu știm ce făceau acei oameni (ce mâncau, de fapt, mâncătorii de păcate sau ale cui erau greșelile pe care le ispășea băiatul de biciuit), ce ziceți de meserii moderne, precum cea de aglomeratorist? Cu aceasta din urmă, Robinson nu are nicio treabă, sau are tot atâta treabă cât are ocupația cu traficul și îmbulzeala. Aglomeratoriștii[3] sunt, de fapt, conform Nomenclatorului de meserii, operatori la instalațiile de prelucrare a metalelor, care trebuie să întrețină echipamentele. Așa-i că nu ați știut?
Ceea ce societatea noastră de azi riscă este să ajungă să se mire de un cizmar tot atât cât se miră privind topul celor mai urâte, celor mai ciudate, celor mai rare joburi din istorie. Meserii precum cea de specialist în științele vieții, de funcționar în domeniul salarizării sau de tehnician controlor de procese industriale nu sunt din Evul Mediu și totuși nu are nimeni nevoie de ele pe piața muncii, deși școlile profesionale se încăpățânează încă să le țină în comă indusă. La polul opus, cele mai căutate ocupații din România de azi se pare că sunt cea de lucrător forestier, spălător de mașini, casier și broker de vânzări[4]. Concluzia pe care am putea-o trage din acest ghiveci ar fi una ce se potrivește perfect cu toate clișeele românești de azi: se taie pădurile, se umblă numai cu mașina, iar terapia cea mai bună contra depresiei este alergatul după cumpărături.
Da, este adevărat, vechile meserii sunt pe cale de dispariție. Pentru că tinerii nu mai doresc să se specializeze în repararea pantofilor și confecționarea șepcilor, ocupații migăloase dar prea puțin bănoase. Pentru că revoluția tehnologică a înlocuit unealta cu computerul, iar orice reparație care nu se poate face virtual (sau viral, cum e mai inteligent să spui acum) este o pierdere de vreme. Pentru că societatea de consum accelerat în care trăim ne îndeamnă să aruncăm tot ce se strică pentru că nu merită cârpit – se găsesc pe toate drumurile produse ieftine, noi sau second hand, numai bune de purtat un sezon. Așadar, pentru unele meserii nu există urmași, iar pentru altele nu există clienți. Sau ambele.
Să întâlnești un meseriaș din alte vremuri este, pentru aceia dintre noi care s-au născut înaintea erei globale, la fel de uimitor cum este pentru copiii moderni să dea de mâncare caprelor și găinilor la grădinile zoologice. Privim colțul unei străzi, care e aproape ridicol de ușor de ghicit că acum adăpostește o bancă sau un salon de jocuri, și ne amintim de pantofarul cu orar ciudat de matinal (deschidea pe la 6 dimineața, iar la 12 prăvălia era deja închisă) sau de vocea de bariton cu studii de specialitate a unui geamgiu care își striga marfa bună și trainică. Am citit cu un sentiment copleșitor de complicitate ultimul volum coordonat de Smaranda Vultur, dedicat „meșterilor de care ne amintim”[5] la Timișoara. Complicitate pentru că unele meserii și pe unii dintre meșterii celebri se laudă bunica mea că i-a mai prins – clopotarul, de exemplu – pe alții îi știa mama – bonbonierul (cât de delicios-desuet sună!), iar cu ultimii am avut și eu de-a face. De exemplu, cu ceasornicarii de pe strada Mercy (merți, firește), care îmi găzduiesc bine și confortabil, de vreo doi ani, o pendulă veche de când lumea, a cărei „hibă” nimeni altcineva din oraș și împrejurimi n-o cunoaște. Merge acum, dar nu e perfectă, pentru că nu bate gongul la și un sfert. Pentru asta, trebuie o rotiță din Germania. Meșterii mai așteaptă încă ocazia unui drum în țara perfecțiunii tehnice pentru a găsi obiectul fără care nu lasă ceasul să iasă din atelierul lor. Iar eu nu mă grăbesc, pentru că am timp. Un timp pe care, deși nu mi-l măsoară vechea și frumoasa pendulă, îl percep ca fiind încă milostiv cu mine pentru că le acordă răgaz meșterilor să spere că vor găsi rotița perfectă.
[1] România liberă, 9 ianuarie 2014
[2] Dilema veche, 10-16 iulie 2014
[3] www.wall-street.ro
[4] Conform Biroului de Ocupare a Forței de Muncă
[5] Smaranda Vultur et al, Memorie și diversitate culturală la Timișoara. Meserii și meseriași. Brumar, Timișoara, 2013.
