Cărţile de memorialistică sînt, în ierarhia mea, printre cele din prima linie care anulează o mare (şi cred că fundamental toxică!) prejudecată despre istorie: anume, că aceasta ar fi una singură, că ar fi, la limită, o ştiinţă obiectivă, poate chiar exactă, că istoria, în versiunea sa „stelară”, s-ar putea scrie cu I mare şi că această opţiune (pe care, cu voluptate, au făcut-o şi gînditori celebrii la un moment dat) nu ar fi doar ceva convenţional, nu un artificiu retoric, ci un indicator major cu privire la condiţie sa absolută.
Cu atît mai mult, cărţile bune de memorialistică limpezesc, după părerea mea, şi mai bine lucrurile în această privinţă: anume, că istoria e şi sumă de fapte, dar şi „povestire” şi, întrucît pentru faptele care compun un eveniment sau altul, o perioadă sau alta oamenii au de regulă o contribuţie însemnată, istoria este de fapt „istorii”, „povestiri”. Nu exacte în chip matematic, ci – şi aici se face de fapt diferenţa semnificativă – mai mult sau mai puţin oneste. Repet: istorii, povestiri, relatări mai mult sau mai puţin oneste!
Chiar dacă despre cărţile de memorialistică – inclusiv despre cărţile bune de memorialistică – se spune că ele ar completa istoria (o istorie sau alta), în fapt, ele sunt istorie. Nu istorie absolută, nu una de necontrazis, subiectivă se subînţelege şi, din nou vreau să apăs pe această idee, mai mult sau mai puţin onestă.
Prin urmare, cred că, odată cu Paginile de jurnal ale Irinei Procopiu (Polirom, 2016), avem de-a face cu o carte foarte preţioasă de istorie recentă a României. A României, cu precădere a Casei Regale de România, venită de la unul dintre martorii cu adevărat privilegiaţi ai acesteia. Dar şi interbelicului – cu şarmul şi cu spaimele sale teribile!
Irina Procopiu, fiică de general al Armatei Române, a fost doamna de onoare a Regina Maria, una dintre marile personalităţi ale istoriei nostre moderne. Paginile sale de jurnal publicate de Polirom încep de la 1891, dar insistă, într-o măsură semnificativă, asupra deceniilor 3 şi 4 ale secolului trecut.
Georgeta Filitti, cea care a tradus din franceză aceste pagini de jurnal şi care semnează şi notele, introducerea şi comentariile acestei cărţi (este, altfel spus, un fel de „naşă” a ei), scrie despre aceste document atît de preţios: „Prin îmbinarea de inocenţă şi subiectivism, adesea involuntar, patimă şi indiferenţă, judecăţi de valoare proprii ori asumate de la alţii, jurnalele oferă panorama unui răstimp istoric într-o formă colorată, atrăgătoare şi în acelaşi timp cu o virtute mereu prezentă în plan secund: aceea de a îndrepta cititorul curios spre alte producţii asemănătoare pentru confruntări, coroborări sau precizarea unei sumedenii de fapte. Paginile de jurnal rămase de la Irina Procopiu împlinesc asemenea deziderat şi parcurgerea lor oferă o privire lucidă peste vremuri cu lumini şi umbre din istoria României: la belle epoque, anii interbelici, al Doilea Război Mondial, cu dramatice răsturnari sociale ce aveau să provoace dispariţia unor categorii sociale, ca şi înmugurirea unei societăţi noi, în răspăr cu tradiţia promovată zeci de ani de reprezentanţii clasei căreia i-a aparţinut autoarea.”
Poate că, nu neapărat conştient (dar pesemne împins subtil de la spate de interesul meu din ultima vreme pentru texte ale decăderii, ale crepuscului, ale agoniei) am insistat, la lectura acestei cărţi, pe finalul acesteia – nu în primul rînd fiindcă este finalul ei, ci pentru că prinde, în notaţii inclusiv de mare semnificaţie istorică, finalul unei epoci. Sunt anii de dinainte de dominaţia comunismului – anii în care acesta se insinuează, anii în care comuismul este impus.
Stilistic, e la fel ca în restul acestui jurnal – Irina Procopiu scrie scurt, exact, british, cu minim de detalii chiar şi atunci cînd este vorba despre momente cu potenţial sau cu conţinut aşa-zicînd suculent. Din 1946 pînă în 1950 sînt, în ediţia de la Polirom, în jur de 150 de pagini cu notaţii. Dar numai 1946 şi 1947 beneficiază de atenţia şi de răbdarea de a nota des în jurnal. 1948 are doar 15 pagini de notaţii, iar 1949 şi 1950 – fiecare, cîte o pagină.
Acolo, în ceea ce scrie despre ce vede – şi, desigur, în ceea ce a ajuns la noi – este povestea teribilă, compusă din mici detalii, a scufundării pentru multe decenii a României în infernul comunist. Acolo, în acele pagini, oamenii se fac tot mai mici, se retrag – în locul lor, tot mai siguri pe ei şi tot mai impunători – vin „rinocerii” (despre care a scris, antologic, Eugen Ionescu în celebra piesă de teatru).
Prima notaţie din acest jurnal – un Jurnal antologic de istorie! – este din 6 / 18 octombrie 1891: „ce plictisitoare şi monotonă mi s-a părut astăzi viaţa, şi cu toate astea am rîs, am fost veselă tot timpul. Întorcîndu-mă acasă, mi-a căzut o mînuşă şi deodată mi-a venit să plîng, şi dacă m-ar fi întrebat cineva de ce, i-aş fi răspuns: parcă eu ştiu de ce plîng?”
Georgeta Filliti scrie despre moartea Irinei Procopiu: „…s-a stins la Bucureşti, în 1950, înconjurată de fetele ei, într-un anonimat ce a cuprins un şir nesfîrşit de reprezentanţi ai elitei româneşti antebelice”.