Mare cinste pe capul meu să predau chimia în perioada anilor lumină, când Elena Ceauşescu era cea mai strălucită chimistă a ţării. Noi, absolvenţii şi doctoranzii Universităţii Bucureşti, nu eram nimic pe lângă ADI (Academician Doctor Inginer), omul de ştiinţă de renume mondial, inventatoarea cauciucului sintetic, poli-izoprenul. În plus, am avut la liceu, în clasa a X-a C, un elev al cărui nume era Ceauşescu Nicolae, cel al Marelui Conducător. Faptul că nu-l vedea nimeni la şcoală, pentru că lipsea tot timpul, nu conta. Era din Scorniceşti, firmă garantată pe atunci!
Orele de chimie din laborator ne permiteau să ne mişcăm (bonus în timpul iernii când, din cauza lipsei de căldură, purtam în interior palton şi mănuşi). În ciuda recomandărilor secretarului de bază al liceului, eu nu eram în stare să politizez orele. Când, la inspecţia de gradul I, conducătorul meu de lucrare, profesor la Politehnică, m-a rugat înainte de oră -între patru ochi- să nu uit s-o menţionez pe Tovarăşa când predau lecţia nouă, am uitat! Bietul prof. a trebuit să-şi justifice nota maximă pe care mi-a acordat-o numai prin meritele mele profesionale! A riscat, săracu’!
Societatea multilateral dezvoltată, sub lumina învăţăturii marxist-leninste şi a preţioaselor indicaţii date de Geniul din Carpaţi nu-și permitea existenţa vreunui rebut social. Sarcina noastră, a cadrelor didactice era „să facem totul pentru promovarea elevilor, pentru dezvoltarea potenţialulului lor de a deveni cetăţeni demni de patria noastră, în continuă înflorire economică, socială și politică”.
Elevul Ceauşescu Nicolae, care nu venea la şcoală cu lunile, n-avea habar de nicio materie din cele pentru clasa a X-a. Norocul nostru, al meu ca profesoară, gata pentru promovarea omului nou, dar şi al elevilor, viitorul de nădejde al patriei, era laboratorul. Inventasem câteva reguli. 1) -cei cu note mari aveau dreptul să execute experienţele de laborator. 2) -orice intervenţie verbală spontană, bazată pe logică, era notată. 3) -contribuţiile cu material didactic necesar laboratorului erau răsplătite prin note. Elevii aveau deci multiple posibilităţi de a obţine note de trecere. N-a trebuit niciodată să mă justific în fața nimănui, toți mă invidiau pentru felul în care fructificam potențialul laboratorului!
Într-o zi, când l-am zărit pe elevul Ceauşescu în curtea şcolii, am profitat şi l-am întrebat dacă n-ar vrea să-mi construiască un tabel periodic electric, cu elementele chimice colorate și luminate. I-am făcut o schiță, iar băiatului i-a plăcut ideea, mi-a promis imediat că mă va ajuta. După vreo două săptămâni, a apărut la laborator cărând, împreună cu un unchi, un imens tabel periodic electric. Minune! Comenzile se făceau de la un panou, totul era exact cum îi explicasem. Cum să nu-i fi dat notă de trecere la chimie?
Mai complicat a fost cu absenţele nemotivate, pe care diriginta lui, profesoara de română, nu i le putea motiva fără certificat medical. Şi, la peste 40 de absenţe nemotivate (Ceauşescu avea cu sutele), nota la purtare trebuia scăzută sub 7, lucru posibil numai cu aprobarea consiliului pedagogic.
La sfârşitul primului trimestru (anul şcolar avea pe atunci 3 trimestre), la consiliul pedagogic, când a venit rândul calsei a X-a C, diriginta a spus că are un singur elev problemă. Nu l-a numit. Deşi toţi ştiam despre cine era vorba, i-am cerut dirigintei să-l numească. Ea se tot codea. De înţeles: cum putea să spună că Ceauşescu Nicolae era un elev problemă? Aşa că, evitând răspunsul, a murmurat: „Păi… colegii ştiu despre cine e vorba”. Secretara care scria procesul verbal s-a înfuriat: „Fiţi clară, tovarăşa profesoară, spuneţi numele vă rugăm!” Săraca dirigintă făcea feţe-feţe. Cât era ea de fandosită de obicei, acuma devenise gravă şi îngrijorată. În cele din urmă a şoptit numele, care a fost trecut în procesul verbal şi consiliul a votat în unanimitate (nici nu exista pe atunci altceva decât unanimitate!) acordarea notei 6 la purtare (cu 4 ar fi rămas repetent).
La sfârşitul anului, elevul Ceauşescu Nicolae a rămas corijent la două materii, pe care le-a promovat în toamnă, după care s-a mutat la alt liceu.
Nu mă întreb cum a promovat restul claselor. Doar aștept: poate că va apărea cândva, undeva, o poveste despre elevul Ceauşescu Nicolae din clasa XI-a, cine știe!
Se pare ca numele era mult mai comun decat ne-am asteptat noi.
Pe vremea cand faceam naveta la un liceu de provincie era un activist de parid al zonei pe car il chema Ceusesxu (nu stiu daca si Nicolae) care venea in cancelarie cu miinile infipte arogant in pantaloni _cu haina lunga de piele deschisa bineonteles) si care ni se adresa intrebator si autoritar: ‘E unilii cocoane care nu vine la cor!”…cor obligatoriu, evident!
Mi-a placut „amintirea” ta dulce-amara.
Tea