Scheletul pe care-i carnea noastră
era din fier.
Cu timpul,
fierul ruginea
şi rugina devenea sânge.
Acum avem deja un sânge ruginiu, însă
rugina îmbătrânea, ruginea şi ea, iar noi
sântem sânge din rugina ruginii.
Nefiindu-ne rudă directă,
rugina ruginii nu mai avea nici-o ruşine faţă de noi,
ieşea noaptea pe străzi,
în spate căra păsări spre gurile hămesite
ale poftei pustiului,
erau poştaşii inverşi
care ne luau scrisorile
şi le-ntorceau ălora.
După un timp,
rugina de- a doua a trupului
nostru se revolta contra primei
rugini, ca părul nou care creşte
contra vechiului păr, al de lup.
– Las-o că-i tânără, încerca scheletul o împăcare care şi
el era aşa de bătrân
că de-abia-şi mai ducea norii la gură.
Mai târziu
scheletul se ramolea,
nu-şi mai amintea de a doua rugină, prietena lui,
darmite de prima.
He-he-he!
Aşa a apărut nichelul
şi trupurile noastre s-au schimbat foarte
mult. În aur, în lemn
dar şi mai mult
în pământ.
