M-ai sunat azi-noapte!

Cum-necum, mi-am luat şi eu un smartfone, gratis. În schimb am renunţat la cardul prepaid şi mi-am făcut abonament („Ţal, nene Iancule!“), aşa a fost înţelegerea, nimic de zis. N-am dorit-o eu, mi-a fost propusă prin repetate SMS-uri convingătoare. Dar nu asta e problema. În locul micului meu Nokia albastru, pe care-l ţineam cu uşurinţă în buzunar, care-mi făcea viaţa mai uşoară şi de care mă legasem (cred că şi el de mine), am acum un telefon lunguieţ, hipersensibil (dacă nu suferind chiar de o gravă nevroză). Nu sunt împotriva noutăţilor tehnice, am spus mereu că am o latură de inginer în mine. Dar nici nu-mi vine să mă despart prea repede de vechile minuni ale vremurilor noastre. Spre deosebire de albastrul Nokia, noul telefon (nu-i spun numele, din discreţie) îşi face de cap. În genere face ce vrea şi, mai ales, sună pe cine vrea, când vrea. Mereu primesc, la ore ciudate sau când nu sunt în ţară, apeluri neaşteptate de la prieteni şi cunoscuţi. Le răspund cu plăcere, dar stau în aşteptare, oarecum mirată, ca să aflu de ce mă caută. Ei, la fel: drăguţi, puţin miraţi, în aşteptare. Până când îmi dau seama: mă resună fiindcă telefonul meu i-a sunat. Singur.

Azi, o zi de august, şi-a schimbat data şi ora, tot singur (era 1 ianuarie, o fi fost dornic să sărbătorească Anul Nou) şi, până să mă ocup de el, că aveam altă treabă, tot singur şi-a pus-o la loc pe cea veche. Între timp aflu că m-a sunat cineva, dar nu mi-a apărut la apeluri (probabil telefonul era plecat în alt timp; nu mă pot plânge, şi eu mai plec uneori). Am început să primesc mesaje: M-ai sunat de două ori azi-noapte. Răspund: Păi e nebunul ăsta de telefon sau subconştientul . Trebuia s-o dreg cumva, nu?

Însă nimic din toate astea nu mă intrigă atât de mult ca propunerile pe care mi le face pentru comunicarea mai rapidă, prin SMS-uri. Sunt cuvinte de-a gata, pe care, dacă dai click, ţi le trece automat în mesaj, precizez asta pentru cei care, poate, mai au câte un Nokia albastru, mic, vintage. Ca scriitor, ideea de a lua un cuvânt oferit de-a gata, fie şi de dragul rapidităţii, mă irită. Trebuie să scriu literă cu literă ca să simt că am scris. Dar aş trece şi peste asta. Teribile cu adevărat sunt ofertele înseşi. Dacă vreau să scriu cuiva un simplu Bună dimineaţa, de pildă, am parte de un dialog electronic de un absurd pe care Ionesco l-ar fi transformat în piesă: SMS-ul fără profesor.

Tastez, aşadar, prima literă B. Îmi apar automat dedesubt următoarele propuneri: Bun, Bază, Bine. De ce Bază? mă întreb perplexă. Eu n-am folosit cuvântul ăsta niciodată în SMS-urile mele, deci argumentul frecvenţei cade. Câţi oameni îşi încep o propoziţie cu un cuvânt ca Bază? Şi, mai ales, cum poate fi continuată, la urma urmei, o asemenea propoziţie? Iată un exerciţiu de creativitate demn de interes. Trebuie să găsesc neapărat o propoziţie care să înceapă cu Bază, dacă mă consider o profesionistă a scrisului. În disperare de cauză mă gândesc la următorul text matinal: Bază pe mine poţi să pui în dimineaţa asta! Revin, după această digresiune mentală care mă încetineşte, la mesajul meu din două cuvinte simple: Bună dimineaţa!

Ignor deci toate ofertele, cum spuneam, Bun, Bază şi Bine. Poate vă întrebaţi de ce nu-l iau pe Bun şi-i mai adaug un ă. Vă spun de ce: pentru că, dacă iei oferta Bun, nu-l mai poţi adăuga imediat pe ă, inteligentul telefon te obligă la pauză (din moment ce cuvântul e socotit terminat) şi ar fi mai mare daraua decât ocaua. Adaug aşadar singură un u, deci am Bu. Telefonul îşi schimbă imediat ofertele: e mobil, e deştept. Îmi dă: Bucată, Bun, Bună. Mă gândesc cum poate fi continuată o propoziţie care începe cu Bucată. De pildă aş putea scrie Bucată de ciocolată nu mi-ar prinde rău la micul dejun. Nu-l iau pe Bună, ci adaug singură un n, ca să văd ce se întâmplă. Apare imediat Bunuri, Bună, Bune. Compun în gând o propoziţie care să înceapă cu Bunuri. Bunuri de furat nu e bine să ai. E educativ, sunt mulţumită. Tastez şi ultima literă, terminând, în fine, primul cuvânt, Bună. În mod ciudat, telefonul continuă totuşi, se vede că-i place jocul, aşa că îmi propune iar Bună, Bubă, Brună. Mă gândesc că un Bubă dimineaţa sau un Brună dimineaţa ar putea să-nveselească orice destinatar. Ajung vitejeşte la al doilea cuvânt. E ca la un joc de şah. Scriu di. De data asta telefonul schimbă tactica, nu mai caută cuvinte (fie şi anapoda, fie şi la noroc, cu di), ci îmi propune în mod bizar fi, şi, din. Continui cu m, am aşadar dim, iar prima lui propunere e diminutiv. Câţi oameni dau un SMS în care să apară cuvântul diminutiv? După ce mi-a scris, până la urmă, Bună diminuare, pe ecran a apărut, oarecum intimidant, dominante, Domini are… Domini, mai merge, dar are? Nu înţeleg nimic. Ora pro nobis, răspund totuşi, în gând, ca să nu par chiar stupidă.

O altă ciudăţenie a SMS-urilor de pe acest telefon este că prepoziţia la, destul de frecventă (Vin la…, Te aştept la…Plec la ) e transformată automat în cuvânt cu majuscule (LA, ca la Los Angeles ). Nu-mi rămâne decât fie să las majusculele, ca să nu mai pierd timpul (dar ce să creadă cineva care primeşte un mesaj Vin LA ora 11), fie să mă chinui, să şterg şi să rescriu, dat fiind că a doua oară îmi dă voie să fac după capul meu, încă o dovadă că e inteligent, conform proverbului „Cel mai deştept cedează”. Mă gândesc la multe explicaţii pentru acest LA, care răzbună lipsa de vizibilitate a tuturor prepoziţiilor de două litere din era scrisului de mână.

De nu ştiu câte ori, telefonul cel deştept mi-a înlocuit bine cu nine. La început nu-mi reciteam cu atenţie SMS-urile (că doar nu le scriu pentru posteritate) şi prietenii mei primeau, ca răspuns la un Ce mai faci? al lor, texte de tipul: Foarte nine, chiar vokam să-ţi scriu. Am venit de LA mare.

„Vezi că e o opţiune, la setări, poţi s-o scoţi”, m-au sfătuit unii şi alţii. Nu cred că vreau s-o fac. E totdeauna o plăcere să stai de vorbă cu cineva mai inteligent decât tine.