(Andrei Pleşu este născut în 23 august. La mulţi ani, Domnule Pleşu! )
Dacă s-ar întîmpla să fiu provocat să indic un reper de mare forță pentru specia – nu foarte simplă în fapt – numită publicistică, numele (și semnătură din presă ale) domnului Andrei Pleșu ar veni firesc, aşa cum ar veni la un dicteu automat.
Știu că pentru demolatorii de profesie și pentru ignoranții de cursă lungă (adesea se întîmplă să fie unii și aceiași!) sună bizar și strident. La fel, pentru cei care și-au făcut o vocație (vai – atît de ieftină, de subțire!) din a-i disprețui cu program pe “boierii minții”. (A propos de această sintagmă, “boierii minții” – cîtă mînie proletară, cît dispreț marxist-socialist-leninist-stalinist, cîtă prostie concentrată în fond au fost investite în ea…). La fel de nefiresc – dacă nu chiar aberant – ar suna această nominalizare pentru mulți alții: postaci al căror curaj maximal este acela de a stinge lumina și de a scrie măscări sub pseudonim; inși care și-au negociat prea mult coloana vertebrală înainte de 1989 și care acum, de decenii deja de fapt, nu suportă alte standarde etice decît acelea, lichide, mîloase uneori de-a dreptul, pe care le-au ales ei înșiși; delatorii vechi și noi; carieriștii vechi și noi; oamenii crispați în convingeri tari, sufocante; mediocrii, sfertodocții, semidocții, grafomanii; oamenii incapabili să admire (decît, uneori, cel mult, propria reflexie în oglindă); diplomații închipuiți care își rup mîna cînd dau să vorbească engleză, franceză ori germană – cu toatea acestea desemnaţi şi impuşi de alţi lideri politici cu care au foarte multe asemănări de familie; cei care refuză să accepte că există verticală, că există și adîncime; și mulți alții – lista celor care nu digeră faptul (căci e un fapt, nu o interpretare!) că domnul Andrei Pleșu este o instituție a excelenței este, vai, atît de lungă. Ca să închid bucla: domnul Pleșu este un model de excelență și pentru publicistică!
Despre Nelinşti vechi şi noi, cu ocazia tîrgului de carte de la Bucureşti din această vară, autorul volumului a spus, între altele, că: „această carte e o culegere de texte care au apărut în diverse publicaţii de-a lungul ultimilor patru-cinci ani şi ar fi ipocrit din partea mea să vă spun că am construit lucrurile printr-o trudă sistematică. Sunt texte de publicistică curentă, legate inevitabil de imediat. Imediatul ăsta este, în acelaşi timp, abundent şi, de la o vreme, previzibil şi plicticos. Cât o să mai scrii despre aceiaşi inşi, despre acelaşi tip de dispute, despre aceleaşi televiziuni, despre aceleaşi vedete? Ţi se face jenă la un moment dat să te tot învârţi în aceeaşi ambianţă, deşi încă e igienică să o faci, cred, pentru că poate obţii un efect într-un târziu.”
Într-adevăr, cartea adună textele din ultimii ani publicate de Andrei Pleşu în Dilema Veche şi Adevărul. Pentru această „linie editorială” din portofoliul domnului Pleşu, Nelinişti vechi şi noi nu este un volum care marchează o premieră. Piatră de temelie în această direcţie editorială – antologie de texte de publicistică – a fost, cred că nu mă înşeală memoria, volumul „Obscenitatea publică”. Ca şi în alte volume din aceeaşi specie, şi aici, în judecata publicistică a domnului Pleşu, se vede foarte clar, ceea ce aş numi, atît filonul etic, cît și filonul estetic. Şi, pentru cine are ochi să vadă – se vede deja; pentru alţii – poate se va vedea peste o vreme; pentru cei care vor veni – (poate că) se va vedea la momentul potrivit: cînd va fi să fie căutat cineva care a văzut în şi întru adevăr şi dreptate lumea primelor decenii postcomuniste ale României, Andrei Pleşu va fi, şi în această privinţă, de neocolit. Ca şi prietenul şi editorul său, domnul Gabriel Liiceanu. Andrei Pleşu este unul din oamenii drepţi ai timpului nostru; şi, la fel, domnul Liiceanu.
Iată şi un citat care echivalează cu un predicat major al acestei cărţi, cu o cheie de intrare în scenariul acesteia, cu o cheie de interpretare chiar: „Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“
Notaţiile acestea în marginea celui mai recent volum de publicistică scos de Andrei Pleşu, sînt conștient, nu explică pînă la capăt nici excelența, nici splendoarea, nici forța textelor semnate de domnul Pleșu. Vreau să mai invoc ceva, şi credinţa mea este că avem de-a face cu un detaliu fundamental, care dă și strălucire și forță acestor texte. Risc – şi punctez încă o dată că sînt departe de a pretinde că epuizez explicația în această direcție – să avansez o ipoteză. Iată-o, pe scurt: există o altă carte publicată de Andrei Pleșu, alcătuită de asemenea din texte scurte, care se cheamă “Despre frumusețea uitată a vieții”. Este o carte pur și simplu splendidă – rotundă, caldă, tandră, frumoasă, înțeleaptă. Ei bine, eu cred că și publicistica exemplară pe care ne-o oferă cu generozitate Andrei Pleșu (publicistica politică, socială) se nutrește de acolo – din frumusețea uitată a vieții. Există, atunci cînd scrie despre diverse forme de derapaje, despre aberații de cursă lungă, despre inadecvări strigătoare la cer, despre imposturi cultivate asiduu, dar toxice, există la Andrei Pleșu, undeva în spatele frazelor, și linia normalității sau, în fața lor, perspectiva. Pentru că dl Pleșu știe care e frumusețea uitată a vieții, știe despre ea – şi de aceea e atît de critic uneori, dar perfect civilizat. De aceea, ca să mai închid o buclă: este așa de neliniștit. Pentru că știe care e norma, care e firescul, ce e normalitatea.
Stilul este în Neliniști vechi și noi una din evidentele mari virtuți ale cărţii. Chiar dacă duhul modernității pluteşte deasupra lor şi chiar dacă sunt străbătute mai toate de neliniște, fragmentele acestea de lume (neterminată) și de sens (alterat) pe care ni le pro-pune domnul Pleșu sînt, fiecare în parte și toate dimpreună, bijuterii. Tabletele sînt scrise într-o limbă „cristal” – în limba română a domnului Pleșu cea impecabilă (şi, a propos, abia despre româna vorbită și scrisă de Andrei Pleşu ar putea spune că e impecabilă cineva care a uitat mult prea repede că l-a făcut pe un impostor de vocație “impecabil” și care vine să ne țină acum, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic în ultimii ani, lecții despre buna guvernare!). Pentru publicistica de la noi nu avem prea des așa ceva; şi parcă avem din ce în ce mai rar aşa ceva. Cred că trebuie să apreciem aceste texte cum se cuvine. Aşa cum sînt de apreciat nişte bijuterii rare.
P.S. În condițiile în care raportul decenţă / indecenţă este, avansez cu optimism aceste cifre, de 8 la 2 în favoarea indecenței în mass/media autohtonă, este cu atît mai limpede cît de prețios este, și pentru prezent, dar și ca investiție în viitor, ceea ce scrie, aici, în acest mediu fluid și mocirlos, luminîndu-l și îmblînzindu-l, domnul Pleșu. Voi folosi o imagine care nu este deloc originală, dar care este, cred, necesară pentru a scoate mai bine în evidenţă ideea care urmează: prin publicistică redutabilă, consistentă, elegantă și înaltă pe care o face, Dl Pleșu e ca și cum ar ține o făclie – una care să amintească de bunul-simț, de valorile autentice, robuste, de „nord”. Este, îmi place să cred, și un fel de consemn tonic pe care îl dă celor care se simt striviți de neliniști – și de viitorul sumbru pe care acestea îl portă în ele…
