Secretul vacanţei nu e despre vacanţă

La mare sau la munte, mi se pare că ceea ce căutăm în vacanţă e o stare care ar putea fi găsită şi în timpul anului. Mai mult, ceea ce găsim în vacanţă, dacă avem noroc, e doar ceva ce am pierdut în timpul anului.
Vacanţa nu e despre ce poţi face acolo, nu e pizza de pe faleză sau nici chiar baia în apa mării. E mai mult acel sentiment dintre toate aceste momente, acel sentiment de plimbare fără grija a “ce se va întampla peste cinci minute, după colţ, la lăsarea serii”. Sau sentimentul că nu se va întampla decât ceva plăcut şi bine, aşa încât pot să urmez plimbarea fără grijă. Pot să urmez strada, ţigara, drumul în jos, sau în sus, drumul privirii sau al inimii, poteca din suflet sau din buzunar sau de pe hartă fără să mă gândesc la consecinţe. La calcule. La bilanţuri. Urmez pasul următor, aleg un alt pas, un alt bar, o altă potecă, fără alte complicaţii în minte. Nu se va întâmpla nimic rău, nimic neplăcut, deci timpul se dilată, acesta e sentimentul pe care îl căutăm în vacanţă.
Senzaţia că te îmbraci când apune soarele cu o cămasă necălcată şi mergi încet spre spre plajă. Fără nici un plan, fără nici o frică. Că nu trebuie să te mai îngrijeşti de cum te coafezi pentru a doua zi. Că nu trebuie să te gândeşti la cât mănânci, unde, cât stai şi când te culci. Unde te culci, dacă te culci.
E un sentiment de “a fi între”. Între baruri, ca Jim Morisson, între umbreluţe, între băi, între ţigări sau priviri spre mare. Şi acest sentiment de „a fi între”, şi de a te bucura de starea de tensiune dintre unde eşti, şi unde te vei duce peste o oră, fără să te mai gândeşti unde vei ajunge, ci doar la faptul că eşti pe drum, pe drumul falezei sau al vieţii, ei bine e sentimentul adevărat care ar trebui să fie la temelia acestei vieţi.
Şi pentru că îl pierdem mergem în vacanţă. Acest sentiment are legătură cu teoria metaforei a lui Paul Ricoeur, cu teologia sfantului Pavel, şi cu ceea ce face omul să se poată bucura de orice clipă a acestei vieţi, oricât de grea i-ar fi viaţa.
Tot mai mult admir ce a spus Ricoeur despre metaforă, că este de fapt o tensiune „intre ceva care există şi ceva care încă nu există”. Metafora apare mai ales în momentul în care o gândim, şi atunci ne naşte acel nou înţeles dintre cei doi termeni. Tensiunea metaforică este o tensiune intre ceva care in parte este, in parte va fi. Iar miezul a ceea ce explică Ricoeur despre metaforă spune cumva şi Sf. Pavel cand vorbeste despre Abraham si despre starea creştinului in această lume, sperând împotriva oricărei speranţe, drept şi întins în tensiune ca o coardă spre cealalta lume, lumea invizibilă care dă sens acestei lumi. Creştinul, omul spiritual, este într-o permanentă stare de tensiune între ce se vede şi ce e după colţ, peste cinci minute, peste o viaţă.
Starea de tensiune între acum şi peste o clipă, între acum şi peste o viaţă, este cumva ceea ce defineşte temelia vieţii umane. Pare ceva stresant, dar paradoxal tocmai acest sentiment de a fi între, între ceva, pe drum, e ceea ce ne explică Sfântul Pavel, şi totodată ce căutăm în vacanţă. E lucrul cel mai înalt, şi totodată lucrul aparent cel mai puţin de detaliu, cel mai ne-serios. Inseamnă că acest lucru care pare mai nimic, neinsemnat, are cea mai mare însemnătate. Şi îl pierdem cel mai uşor.
Tensiunea în sine, starea de a fi pe drum între ceva şi altceva, e ceea ce pierdem în timpul anului, cu rutina obositoare. Ajungem să ştim foarte bine fiecare moment al zilei, să ştim pe cine vom întâlni şi cât timp. Această stare, de pierdere a necunoscutului, a sentimentului că eu fac drumul vieţii şi sunt liber să îl fac şi el este rezultatul alegerii mele, este ceea ce ne îndeamnă spre vacanţă. Spre plimbările pe faleză, pe faleza vieţii noastre, pentru a regăsi starea de om în drum, în călătorie. Din prima clipă a vieţii, a concepţiei, suntem în creştere, călătorie şi conectare cu necunoscutul. Intrăm în călătorie. Iar toate tristeţile vieţii sau multe din ele apar când se blochează călătoria în viaţa noastră. Ştim unde mergem. Ştim de unde venim. Ştim cu cine o să conversam, şi ce va spune acel om. Toate astea, cele bine ştiute, trebuie aruncate în aer în vacanţă, pentru a regăsi sentimentul călătoriei pure. Curate. În necunoscut.
« Până şi plictisul este un semn al vocaţiei noastre divine », spunea Monseniorul Ghika. La fel, chiar şi în vacanţă, aparent un moment de non-acţiune, căutăm de fapt tot acţiunea şi miezul acţiunii. Căutăm de fapt prin vacanţă tocmai ceea ce pierdem din vedere în timpul anului, anume tocmai altceva decât vacanţa: călătoria de la o clipă la alta, de la efort la pace, de la noapte la zi, de la azi la mâine şi de la bine la mai bine. Trecerea, tensiunea, ceea ce face ca viaţa să fie o călătorie pasionantă de orice clipă.
Secretul vacanţei e doar un semn a ceea ce ne face oameni: să putem să ne bucurăm de clipa de faţă, şi să mergem spre următoarea, fără a ne gândi la consecinţe. Să ne bucurăm de starea de trecere, fără a o îngreuna cu altceva. Pare o filozofie a nomazilor, şi e tocmai ceea ce căutăm: de fapt, eliberarea. A fi în vacanţă în această lume. A ne bucura de această lume ca şi cum am fi în vacanţă.
Vacanţa e şansa de a regăsi o viaţă eliberată, care curge ca o călătorie, iar dacă o confundăm cu o pizza mai mare şi mai lată am ratat complet sensul vacanţei. Secretul vacanţei e despre timpul normal al anului, anume praful de pe marginea drumului, singurul care ne duce undeva şi ne face din neoameni oameni. Azi, în luna iulie, în luna august, şi în fiecare an al vieţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *