Lumina pe Evul Mediu

Editura Polirom este probabil în fruntea caselor editoriale care pun, de ani buni, lumina binemeritată asupra Evului Mediu. Cu cîteva luni în urmă, Lapunkt a publicat un dosar dedicat cu adevărat extraordinarei colecţii „Biblioteca Medievală”, dimpreună cu un amplu interviu al generosului, competentului şi foarte inspiratului coordonator al acestei colecţii, domnul Alexander Baumgarten. Interviul îl puteţi (re)citi aici!

În afara colecţiilor sale (renumite, branduri în sine), foarte recent (inclusiv pentru a omagia personalitatea unuia dintre ultimii mari umanişti de talie şi de impact mondiale), tot Polirom a scos un masiv volum al lui Umberto Eco al cărui titlu este Scrieri despre gîndirea medievală. Cartea este, nu am nici un dubiu în această privinţă, una de referinţă: şi prin diversitatea tematică pe care o include şi prin adîncimea interpretărilor pe care le pune în joc marele Umberto Eco.

ZOOM 1: „„Orice aş face, m-am nascut ca sa cercetez strabatind paduri simbolice, locuite de unicorni si grifoni, si comparind structurile ascutite si patrate ale catedralelor cu impunsaturile malitiei exegetice ascunse in formulele tetragonale din Summulae, hoinarind intre Strada Paielor si navele cisterciene, intretinindu-ma cordial cu calugari de la Cluny culti si masivi, tinut sub observatie de un Aquinat dolofan si rationalist, tentat de Honorius din Autun, de geografiile sale fantastice, in care pe vremuri se explica quare in pueritia coitus non contingat, cum sa ajungi pina la Insula Pierduta si cum sa capturezi un vasilisc inarmat numai cu o oglinjoara si cu o neabatuta credinta in Bestiar. Aceasta inclinatie si aceasta pasiune nu m-au parasit niciodata, chiar daca mai tirziu, din varii motive, nu am urmat ca profesie academica medievistica. Astfel, Evul Mediu a ramas, daca nu meseria mea, hobby-ul meu – si tentatia constanta –, si il vad in toate, transparind in lucrurile de care ma ocup, care nu par medievale si totusi sint.”

Din scurt spus, cartea lui Umberto Eco este un cărămidoi: peste 750 de pagini ale ediţiei în limba română, un spectacol de idei, erudiţie, heremeneutică, umanism – ceea ce face evidentă şi imediată aprecierea că acest volum nu este unul doar „ de citit”. Scrieri despre gîndirea medievală  este o carte de studiat – luni bune, ba chiar ani, şi nu cred că această sugestie este defel exagerată.

eco carte ev mediu

Informativ şi foarte important: opera monumentală care este această carte reclamă şi un travaliu pe măsură  în privinţa transpunerii ei în limba română. Se cuvine să menţioneaz şi echipa de traducători care au adus în limba noastră această carte: Cezar Radu, Corina-Gabriela Bădeliţă, Ştefania Mincu, Cornel Mihai Ionescu şi Dragoş Cojocaru.

Ceea ce se vede cu relativă uşurinţă la un survol al acestui volum este preocuparea multi- şi inter-disciplinară al lui Umberto Eco, în mod preponderent pentru următoarele mari direcţii: istoriografie, estetică, semiotică şi filozofie. Dimensiunea istoriografică a textelor care compun această carte este atît explicită, cît şi implicită – a scrie despre Evul Mediu înseamnă, vrînd-nevrînd, a intra în istorie, a face, într-un fel sau în mai multe feluri, istorie. În privinţa celorlalte trei mari direcţii enumerate mai înainte, cartea indică marile „calupuri” de text care se ocupă cu precădere de una sau de alta dintre aceste zone ale cunoaşterii. Umberto Eco face, de altfel, în scurta prefaţă a cărţii, o menţiune elocventă cu privire la opţiunea sa metodologică: „am menţionat în titlu „gîndirea medievală” şi nu filosofia acelei perioade (ori, pentru unele contribuţii, estetica sau semiotica), deoarece în toate aceste texte conceptele filozofice sunt întotdeauna interpretate în lumina mai amplă a epocii – aşa cum, în opinia mea, ar trebui să se procedeze mereu”.

ZOOM2: „Istoria pe care ne apucăm să o urmărim este complexă, este alcătuită din permanenţe şi fracturi. Este o istorie alcătuită în mare măsură din permanenţe, pentru că neîndoilenic Evul Mediu este o epocă a autorilor care se copiau în lanţ, fără a se cita, precum şi pentru că, într-o epocă a culturii manuscrise – cu manuscrise greu accesibile – copierea acestora era unicul mijloc de a face posibilă circulaţia ideilor. Nimeni nu se gîndea că aceasta ar constitui o infracţiune: trecînd din copie în copie, adesea nimeni nu mai ştia cui îi revine paternitatea unei formulări şi, la urma urmei, se considera că dacă o idee este adevărată, ea aparţine tuturor.”

Despre Evul Mediu există locul comun că acesta ar fi „întunecat”; că, altfel spus, secolele care îl compun sînt o perioadă de mare înapoiere din care, nu fac decît să reproduc o linie de argumentaţie istorică, ne-ar fi salvat Renaşterea. Ce spun cărţile serioase despre Evul Mediu şi ce spune – uneori explicit, adesea fie şi numai prin simpla etalare a unei bogăţii culturală impresionante – şi cartea aceasta a lui Umberto Eco este că ideea după care Evul Mediu a fost (neapărat, automat) „întunecat” reprezintă, în fond, una dintre marile prejudecăţi culturale lăsate să circule.

În jumătatea a doua a cărţii, Umberto Eco – o spune el însuşi – cedează unei tentaţii şi bine face: publică o serie de texte, „culegere de scrieri minore, de popularizare şi extravagante”. Este, desigur, formulă de alint – scrierile acestea nu sînt „minore” într-un sens valoric, ci doar într-unul cantitativ – sînt texte de dimensiuni mici, multe dintre ele, doar pe cîteva pagini. Între acestea, unul asupra căruia mă voi opri puţin şi aici– şi pe care, mărturisesc, l-am citit deja de mai multe ori pînă acum fiindcă mi se pare cu adevărat remarcabil. Eseul are următorul titlu: „Zece moduri de a visa Evul Mediu”. De „a visa Evul Mediu”, nu de a visa în Evul Mediu!

Teza majoră pe care o alimentează abundent demonstraţia lui Umberto Eco din acest eseu este următoarea şi este una splendidă în bogăţia de cultură (în sens larg) şi spiritualitate care se întrevede îndărătul ei: „Nu se visează Evul Mediu pentru că este trecutul, căci cultura europeană are o sumedenie de alte trecuturi, şi nu vedem de ce n-ar trebui să ne întoarcem la Mesopotomia sau la Sinuhe egipteanul. Ci fapt este că, aşa cum s-a spus, Evul Mediu reprezintă creuzetul Europei şi al civilizaţiei moderne. (sublinierea mea, C.P.) Evul mediu născoceşte toate lucrurile cu care încă ne ţinem socotelile, băncile şi poliţia, organizarea latifundiului, structura administraţiei şi a politicii municipale, luptele de clasă şi pauperizarea, diatriba dintre Stat şi Biserică, universitatea, terorismul mistic, procesul judiciar bazat pe indicii, spitalul şi episcopia, ba chiar şi organizarea turistică, iar dacă veţi înlocui Maldivele cu Ierusalimul sau cu Santiago de Compostela, veţi avea totul, inclusiv ghidul Michelin. Şi, de fapt, noi nu suntem obsedaţi de problema sclaviei sau a ostracizării sau a necesităţii irevocabile de a-ţi ucide propria mamă (probleme clasice prin excelenţă), ci de cum să facem faţă ereziei, tovarăşilor care greşesc, celor care se căiesc, de cum trebuie să îţi respecţi nevasta şi să tînjeşti după amantă, întrucît Evul Mediu născoceşte şi conceptul de dragoste în Occident”.

Umberto Eco pune, pentru a ilustra mai bine excepţionalismul acestei perioade, Evul Mediu în paralele Antichitatea. Sintagmele pe care le utilizează pentru fiecare dintre cele două epoci sînt memorabile. Antichitatea beneficiază de o „reconstrucţie filologică”; Evul Mediu, în schimb, se supune modelului „remanierii utilitariste”. Pentru aceasta din urmă, iată explicaţia: „tot ce a rămas din Evul Mediu se remaniază şi continuă să fie utilizat ca recipient, pentru a pune în el ceva ce nu va putea fi niciodată radical diferit de ceea ce conţinea odinioară”.

În calitate de „creuzet al Europei şi al civilizaţiei moderne”, Evul Mediu este vizitat în multe feluri – este, în termenii lui Umberto Eco, „visat în multe feluri”. Eco enumeră şi, pe scurt, caracterizează, 10 asemena vise ale „unui anumit Ev  Mediu”. În ordine: 1) manieră şi pretext; 2) loc ironic; 3) loc barbar; 4) loc romantic; 5) perioadă fastuoasă pentru philosophia perenis; 6) loc al identiăţilor naţionale (pro-identităţi, în fapt); 7) Ev Mediu carduccian – „una peste alta cumsecade şi ipocrit”; 8) epocă a marilor cronici, istorii şi registre; 9) loc al Tradiţiei; 10) Ev Mediu – ca perioadă de aşteptare a Mileniului.

Am ales ca titlul al acestui text – mult prea mic faţă de ceea ce conţine cartea lui Umberto Eco, dar profund admirativ şi scris cu toată buna-credinţa – formula „Lumina pe Evul Mediu”.  Nu era nadecvat – recitiţi ce spune Eco despre Evul Mediu ca un laborator el civilizaţiei moderne! – nici dacă aş fi ales unul uşor diferit – gen „Lumina care vine din Evul Mediu”. Însă, între cele 10 tipuri de vise – ar putea fi şi mai multe decît atîtea, lasă Umberto Eco să se înţeleagă! – enumerate mai sus nu toate sînt „remaniate” sau nu sînt „remaniabile” în mod pozitiv, luminos. „Viaţă lungă Evului Mediu şi visului său” – spune Eco în finalul eseului invocat mai sus. Şi adaugă: „cu condiţia să nu fie un somn al raţiunii. Monştri am născut destui.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *